Conduita ecologică-condiție fundamentală a protejării și conservării mediului

„Nu vom salva tot ce ne-ar plăcea să salvăm, dar vom salva mai
mult decât dacă nu am fi încercat deloc.” Acesta este un motto
cu care ar trebui să înceapă orice demers privind educarea
tinerei generaţii in spiritul dragostei pentru natură, pentru
protejarea ei.
Conduita ecologică, ce se poate forma şi dezvolta în primul rând
prin acţiunea educativă, constituie o condiţie fundamentală a
protejării şi a conservării mediului înconjurător. Este de
dorit ca tinerii şi copiii să devină conştienţi de faptul că,
în viitoarea lor calitate de adulţi, sunt responsabili pentru
păstrarea în cât mai bune condiţii a mediului, în aşa fel
încât el să fie oferit într-o stare cât mai bună generaţiilor
următoare.Iar acest simţ al responsabilităţii faţă de cei ce
vor veni poate fi format şi dezvoltat numai printr-o acţiune
educativă sistematică şi coerentă, care se cere a fi realizată
în primul rând de către şcoală şi care are mai multe
dimensiuni, una dintre acestea fiind tocmai educaţia ecologică.
Pentru sporirea şanselor de reuşită ale unui astfel de demers,
este de dorit ca el să înceapă de la o vârstă fragedă, iar el
poate dobândi un caracter sistematic şi coerent numai dacă este
inclus în acţiunea educativă exercitată în cadrul şcolii,
aceasta putând fi completată prin educaţia nonformală şi
informală.
Educaţia ecologică este o activitate complexă, care poate fi
definită drept un ansamblu de activităţi pedagogice organizate
pentru formarea respectului faţă de natură şi a atitudinii de
protejare a acesteia. Această dimensiune a educaţiei presupune
formarea prealabilă a unui suport afectiv, constând în dragostea
faţă de natură, care se cere a fi cultivată la vârste mici,
acest sentiment urmând a sta la baza unor convigeri şi atitudini
ecologice. Scopul pe care îl urmăreşte această latură a
educaţiei este formarea conştiinţei şi a conduitei ecologice.
Acest demers îşi propune ca obiective:
• însuşirea de către elevi a unui sistem coerent de
cunoştinţe despre mediul înconjurător;
• înţelegerea interacţiunilor din cadrul naturii, a relaţiilor
dintre fiinţe şi mediul lor de viaţă şi, prin aceeaşi prismă,
a raportului dintre om şi natură;
• formarea la elev a unei concepţii ştiinţifice coerente
referitoare la protecţia mediului;
• conştientizarea efectelor dezechilibrelor ecologice şi ale
poluării;
• cristalizarea unei atitudini de responsabilitate în raport cu
exploatarea raţională a resurselor planetei şi cu apărarea
patrimoniului ei natural, precum şi combaterea unor atitudini de
ignorare sau de agresivitate faţă de plante şi animale.
Aşa cum am mai arătat, atitudinile şi convingerile ecologice au
ca suport afectiv dragostea faţă de natură, sentiment care poate
fi cultivat de la vârste fragede, prin activităţi specifice
învăţământului preşcolar, activităţi cu un caracter
preponderent ludic, dar care pot avea, tocmai prin aceasta, un
potenţial formativ. Demersurile pot continua în învăţământul
primar, îndeosebi în cadrul disciplinei „Ştiinţe”, dar şi
prin studierea şi chiar îngrijirea unor plante. Activităţile pot
continua, cu un grad mai mare de complexitate, în învăţământul
gimnazial, unde aceste cunoştinţe pot fi îmbogăţite şi
sistematizate prin studierea unor discipline de specialitate,
specifice îndeosebi ariei curriculare „Matematică şi
ştiinţele naturii”.
În învăţământul liceal problemele specifice ecologiei pot fi
aprofundate, prin studierea mai detaliată a raporturilor complexe
dintre om şi mediu, împreună cu factorii social-economici pe care
aceste raporturi îi presupun, dar şi cu impactul lor asupra
ecosistemelor. De asemenea, se pot aborda modalităţile concrete de
protejare a mediului, unele din ele putând fi puse efectiv în
aplicare în cadrul unor activităţi investigative şi totodată
practice, cum sunt proiectele.
Examinând mai detaliat problema educaţiei ecologice sub aspect
curricular, se poate spune că aceasta se poate realiza prin aportul
mai multor discipline, specifice diferitelor cicluri de
învăţământ:
- în cadrul disciplinei „Ştiinţe” din ciclul primar se poate
începe familiarizarea elevilor cu unele elemente specifice
biodiversităţii, cu anumite noţiuni minime referitoare la poluare
şi la mijloacele de diminuare a ei;
- pe parcursul studierii ştiinţelor biologice se pot pune în
discuţie numeroase probleme specifice ecologiei, cum ar fi: locul
lumii vii în ansamblul naturii, influenţa factorilor de mediu
asupra fiinţelor vii, impactul poluării asupra mediului, efectele
ingineriei genetice asupra naturii şi a mediului, impactul
agriculturii asupra solului, reciclarea apelor reziduale,
modalităţi de neutralizare şi reciclare a deşeurilor, etc.
- studiul fizicii ar putea fi relevant pentru educaţia ecologică
prin discutarea unor aspecte ca: intensitatea sunetului, limitele
acesteia, poluarea fonică şi posibilităţile de diminuare a ei,
modalităţi convenţionale şi neconvenţionale de obţinere a
energiei, împreună cu impactul asupra mediului, undele
electromagnetice şi efectele lor asupra organismului uman;
- lecţiile de geografie ar putea permite însuşirea de către
elevi a unor aspecte ca: definiţia mediului înconjurător şi
prezentarea principalelor sale componente, raportul dintre om şi
natură/mediu, modificările recente ale mediului, monitorizarea
calităţii mediului înconjurător, principalele tipuri de resurse
naturale, consecinţele ecologice ale exploatării lor inadecvate
şi modalităţi de raţionalizare a acestei exploatări,
biodiversitatea şi principalele modalităţi de conservare a
acesteia, etc.
- în cadrul activităţilor aferente educaţiei tehnologice li se
poate vorbi elevilor şi despre impactul pe care diversele
tehnologii îl au asupra mediului, aici putându-se da ca exemple:
emisia de noxe a autovehiculelor, care poluează aerul, poluarea
solului prin evacuarea de către autovehicule a unor particule
nocive, poluarea apei prin deversarea de petrol din navele
petroliere, efectele pe care le au asupra organismului uman
radiaţiile emise de telefoanele mobile şi măsurile de siguranţă
ce se impun;
- problemele prezentate până acum ar putea fi discutate cu elevii
în cadrul orelor de dirigenţie/consilere şi orientare, întrucât
educaţia ecologică este o componentă importantă a activităţii
profesorului diriginte, care poate iniţia în acest scop
parteneriate cu ONG-uri sau alte organisme la nivelul comunităţii
locale, el putând organiza în acelaşi scop şi unele activităţi
extraşcolare;
- se mai poate proiecta şi o disciplină opţională specială
dedicată acestei laturi a educaţiei, care să aibă ca obiective:
informarea elevilor despre mediul înconjurător, despre formele de
poluare şi de protecţie a lui, dezvolterea în rândul elevilor a
unui comportament civic de protecţie a mediului, organizarea de
către cadrele didactice a unor sesiuni de lucru privind protecţia
mediului;
- în cazul unor licee profilate pe anumite domenii mai strâns
legate de mediul înconjurător, o astfel de disciplină ar putea
avea un caracter obligatoriu.
Aşa cum se poate observa, educaţia ecologică este un demers
interdisciplinar, a cărui realizare solicită aportul mai multor
discipline de învăţământ. Acest fapt se explică prin
caracterul interdisciplinar al ecologiei însăşi, caracter
conferit de complexitatea mediului înconjurător, care este o
entitate fizică, chimică şi un spaţiu geografic, iar, graţie
intervenţiei omului, problema mediului se află într-o relaţie
tot mai strânsă cu ansamblul tehnologiilor. Aceasta face ca
problematica mediului să poată fi înţeleasă de către elevi în
toată complexitatea sa numai prin integrarea achiziţiilor
dobândite la diverse discipline, iar cristalizarea unor posibile
soluţii să se realizeze în aceeaşi manieră. Elevii au astfel
posibilitatea ca, prin această modalitate holistică de
achiziţionare a cunoştinţelor, să-şi contureze o viziune de
ansamblu asupra mediului înconjurător şi a interdependenţei
strânse dintre componentele sale, precum şi a relaţiei dintre
activitatea omului şi mediul ambiant în care au loc aceste
acţiuni.
Sugestii metodologice. Educaţia ecologică, având un pronunţat
caracter formativ, trebuie să se realizeze prin utilizarea unor
metode interactive, astfel încât achiziţiile pe care elevii le-au
însuşit prin participare şi acţiune directă să fie mai
durabile şi mai susceptibile de a fi transpuse în conduita
cotidiană.
În general, s-ar putea spune că majoritatea metodelor consacrate
de predare-învăţare şi evaluare s-ar putea aplica şi în
realizarea educaţiei ecologice. Totuşi, există unele metode care
ar putea fi aplicate cu predilecţie în această situaţie:
- expunerea, sub diferitele sale variante, aplicată în fazele
iniţiale, când elevii ar putea fi mai puţin familiarizaţi cu
noţiunile generale ale ecologiei;
- problematizarea, metodă care are la bază disconfortul
intelectual provocat de o situaţie-problemă; în cazul acestei
metode este important modul în care cadrul didactic prezintă
situaţia, fiind de dorit ca această prezentare să fie cât mai
incitantă, pentru a provoca elevilor o cât mai intensă dorinţă
de a o rezolva;
- învăţarea prin descoperire, dă elevilor posibilitatea de a
reface drumul elaborării unor cunoştinţe;
- dezbaterea este o metodă cu un puternic caracter participativ;
important este ca tema dezbaterii să se bazeze pe anumite
cunoştinţe pe care elevii le deţin deja, pentru ca discuţiile
să aibă un suport real şi consistent;
- studiul de caz are un caracter aplicativ mai pronunţat; şi el
presupune existenţa unor cunoştinţe anterioare, care sunt
confruntate acum cu o situaţie concretă;
- proiectul este o metodă care îmbină teoria cu practica,
învăţarea şi cercetarea ştiinţifică, evaluarea şi
însuşirea de cunoştinţe, toate acestea conferindu-i un important
potenţial formativ;
- chestionarul poate fi integrat ca procedeu în cadrul altor
metode, cum ar fi proiectul; dar el poate fi utilizat şi ca metodă
de evaluare de sine stătătoare,
- portofoliul reprezintă un cumul de produse ale activităţii
elevului, teoretice sau practice;
Un rol important în educarea ecologică îl au activităţile
extraşcolare. Acest rol este potenţat de faptul că, pe parcursul
desfăşurării lor, este de presupus că elevii se comportă
spontan, fapt care îi permite educatorului să sesizeze măsura în
care achiziţiile teoretice dobândite sunt transpuse efectiv în
conduita cotidiană.