Educația incluzivă

Educaţia incluzivă
Prof. Ioana Chisiu
Lic. Ort. ”Ep. R. Ciorogariu”

Prin educaţie integrată se pune accentul pe copii şi formele de suport pentru aceştia; educaţia incluzivă are ca obiectiv principal adaptarea şcolii în general la diversitatea copiilor dintr-o comunitate, presupune un proces de îmbunătăţire a instituţiei şcolare vizând valorificarea tuturor resurselor, mai ales a celor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din comunitate.
Educaţia incluzivă este o provocare pentru şcoala obişnuită pentru că presupune o schimbare de ansamblu a acesteia, pentru a primi şi satisface corespunzător participarea copiilor cu dizabilităţi în medii şcolare obişnuite, ca elemente componente ale diversităţii umane.
„Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi”(Dezvoltarea practicii incluzive 1999 p 9)
Aici atragem atenţia asupra unei posibile imagini false şi anume aceea a impresiei că educaţia incluzivă este legată în mod special de copiii cu C.E.S., ignorând alte grupuri marginalizate sau care pot fi marginalizate, cum ar fi: handicapurile de tip economic, persoane care trăiesc în zone greu accesibile sau ducând o viaţă nomadă, copii şi persoane aparţinând minorităţilor lingvistice, culturale ori chiar copiii foarte dotaţi.
Incluziunea ca obiectiv şi acţiune nu aparţine doar celor care lucrează în domeniul educaţiei speciale – ea aparţine şi altor specialişti: psihopedagogi, sociologi, asistenţi sociali, medici, psihologi, ingineri. În fapt, incluziunea aparţine societăţii în general, o societate în care nu putem să nu includem persoana pentru care vrem incluziunea.
Incluzivitatea, dacă nu a fost anticipată, trebuie cel puţin acum însoţită de o educaţie pentru diversitate de la copil la adult, pentru a înţelege şi accepta diversitatea.
Aşa cum am mai spus, întotdeauna vor exista diferenţe între oameni, chiar şi în condiţiile omogenizării mediului ambiant Identitatea dintre indivizi este mai degrabă un deziderat social decat unul genetic.
Educaţia pentru diversitate trebuie să accepte modelul social de interpretare a termenului de handicap şi să înţeleagă handicapul ca o funcţie a relaţiei dintre persoanele cu dizabilităţi şi mediul înconjurător. Handicapul nu este doar rezultatul unei dizabilităţi, ci sensul său derivă şi din reacţia societăţii la persoanele care deviază de la standardele culturale, cât şi de calitatea acomodării dintre individ şi societate.
În acest sens trebuie avut în vedere şi ceea ce gândesc persoanele cu dizabilitate – în lume are loc o mişcare culturală a dizabilităţii, prin care persoanele cu dizabilităţi descoperă experienţe comune, identitatea, istoria, viziunea asupra lumii, limbajul şi valorile comune, în efortul lor de a-şi proclama validitatea într-o lume care are, se pare, alte criterii de apreciere a valorii.
Persoanele cu dizabilităţi sunt mândre pentru ceea ce sunt şi vorbesc despre valoarea unică pe care o dă perspectiva dizabilităţii asupra vieţii. Ele cer ca cei care se pretind specialişti în domeniu, să înveţe să abordeze experienţa şi stilul lor de viaţă ca o alternativă culturală, mai degrabă, decat un handicap şi o neşansă.
Incluziunea nu înseamnă numai oportunitate, ci sprijinirea persoanelor cu dizabilităţi pentru celebrarea distincţiei lor, sprijinirea fiecăreia în vederea atingerii „propriei excelenţe”.
Persoanele cu dizabilităţi trebuie lăsate să vorbească singure în numele lor şi aceasta pentru că persoanele fără dizabilităţi au informaţie externă cu privire la dizabilităţi. Desigur, acest lucru nu înseamnă eliminarea persoanelor fără dizabilităţi, bine intenţionate, ci mai degrabă invitaţie la un parteneriat în soluţionarea minimalelor probleme ale dizabilităţii.
Incluziunea reală implică împărţirea puterii, recunoaşterea unui conducător al comunităţii cu dizabilitate şi nu neaparat punând la dispoziţia lor oportunităţi, ci înlăturând barierele care au blocat de-a lungul timpului posibilităţile acestor persoane.
Acest fapt înseamnă construirea unei lumi care să fie maximal prietenească cu toată lumea, decât a unei lumi centrate pe standardele non-dizabilităţii. (Carol J. Gill)
Deci, educaţia pentru diversitate vizează educaţia incluzivă. Aceasta incumbă atât conceptul de educaţie integrată, cât şi conceptul de educaţie specială.
Educaţia specială ca parte componentă a educaţiei incluzive presupune adaptarea procesului de învăţământ precum şi intervenţa specifică destinate persoanelor care nu pot atinge standardele de performanţă într-un învăţământ obişnuit.
Educaţia specială (T. Vrăsmas1996 p11) nu trebuie identificată cu învăţământul special, terenul de implementare al său poate fi orice şcoală. Educaţia specială nu trebuie să fi sinonimă cu educaţia separată. Separarea, segregarea determină scăderea şi nu ridcarea standardelor, iar pe de altă parte educaţia integrată are anumite trăsături normalizatoare care o fac mai eficientă decât educaţia separată.
Ideea unei educaţii incluzive a fost susţinută şi de ideea normalizării vieţii persoanelor cu handicap, cât şi de o acţiune de prevenire a dizabilităţilor şi de atenuare a handicapurilor.
În acest sens o direcţie de acţiune în legătură cu persoanele care potenţial pot deveni dizabile, este prevenţia, prevenire. Incluziune presupune deci prevenţie, intervenţie precoce, egalizarea şanselor, dar toate aceste acţiuni trebuie precedate sau realizate concomitent cu acţiunea de recuperare

Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli, Bucureşti, 1999
Gill, C. (2000) Omniprezenţa invizibilă: relevanţa surprinzătoare a problemelor de deficienţă în evaluare, (traducere Reninco)
Vrăsmas,T. (2000) Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti