EDUCAȚIA INCLUZIVĂ

Școala incluzivă - o necesitate a învățământului actual

Profesor pentru învățământul primar Tecsi Ana Maria
Liceul Teoretic “Ana Ipătescu”, Gherla

“Educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor copiilor din cadrul unei comunități.” (MEN&UNICEF 1999).
Accesul copiilor cu cerințe educaționale speciale în școala de masă, alături și împreună cu elevii “normali” reprezintă o permanentă provocare pentru toate categoriile de cadre didactice, manageri de școală, părinți și decidenții de la nivel local sau național. Din această perspectivă orice dezbatere pe teme privind integrarea școlară a elevilor cu cerințe speciale și dezvoltarea de practici incluzive în școlile noastre trebuie salutată și apreciată.
A recunoaște drepturile egale pentru toți oamenii, inclusiv copii, fără nicio discriminare, înseamnă că nevoile fiecărui individ au importanța în mod egal. De aceea trebuie ca aceste nevoi să stea la baza planurilor făcute de societate și prin urmare egalizare a șanselor să se refere la procesul prin care diversele sisteme ale societății și mediului, cum ar fi informațiile, activitățile, serviciile, documentarea, să fie puse la dispoziția tuturor, și în particular, la dispoziția persoanelor cu dizabilități. prin egalizarea șanselor trebuie să înțelegem un drept al persoanelor și al copiilor cu dizabilități de a rămâne în comunitate și de a primi sprijinul necesar în cadrul structurilor obișnuite de educație, sănătate, servicii sociale și de încadrare în muncă.
Educația incluzivă înseamnă a oferi sprijin educațional pentru a răspunde nevoilor fiecărui elev în parte. Incluziunea este strâns legată de recunoaștere a diversității, iar în sala de clasă profesorul ar trebui să accepte, în primul rând, diversitatea. Trebuie să accepte că fiecare elev are propriile sale capacități intelectuale, propriul său stil de a învăța, că fiecare are nevoile sale în privința simulării informațiilor. De aceea, unul dintre aspectele importante ale învățământului actual este acela de a se adapta la nevoile copiilor, fie că aceștia sunt copii cu CES sau doar copii cu un ritm de învățare mai lent. Educația integrată se referă în mod deosebit la integrarea copiilor cu CES în structurile Învățământului de masă, iar aceste structuri pot oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase a acestor copii, dar și o echilibrare a personalității acestora. CES exprimă o necesitate evidentă de a se acorda anumitor copii o atenție și o asistență educațională suplimentară ( un anumit fel de discriminare pozitivă), fără de care nu se poate vorbi efectiv de egalizare a șanselor, de acces și participare școlară și socială.
Educația incluzivă are ca principiu fundamental un învățământ pentru toți, împreună cu toți, care constituie un deziderat și o realitate ce câștigă adeți și se concretizează în experiențe și bune practici de integrare/ incluziune. Educația pentru toți a fost definită ca acces la educație și la calitatea acesteia pentru toți copiii.
Integrarea școlară a copiilor cu cerințe speciale în învățământul de masă presupune: a educat copii cu cerințe speciale în școli obișnuite, alături de copii normali, a acorda sprijinul necesar personalului didactic și managerilor școlii în procesul de proiectare și aplicare a programelor de integrare; a permite accesul efectiv al copiilor cu cerințe speciale la programul și resursele școlii obișnuite( bibliotecă, terenuri de sport, etc); a educa și a ajutat toți copiii pentru înțelegerea și acceptarea diferențelor dintre ei, a încuraja relațiile de prietenie și comunicarea între toți copiii din clasă; a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu CES; a accepta schimbări în organizarea și dezvoltarea activităților instructiv- educative din școală; a ține cont de problemele și opiniile părinților, încurajându-i să se implice în viața școlii.
Școala incluzivă reprezintă însă, o provocare pentru școlile obișnuite, dar această provocare nu trebuie privită ca o amenințare pentru performanța acestor acestor școli. Unele școli obișnuite consideră ca fiind dificilă integrarea copiilor cu nevoi speciale în cadrul colectivelor de elevi. Dar acest lucru poate fi depășit prin educație, sprijin, resurse didactice corespunzătoare și prin convingerea că incluziunea este un drept social și moral ce nu poate fi negat nici unui copil. Școala pentru diversitate, care este deschisă și elevilor cu cerințe educaționale speciale, scoase în evidență interrelația continuă a tuturor factorilor implicați în programul elevului. Acest program ce se aplică în școală se materializează în acțiuni și activități concrete bazate pe nevoile reale ale copiilor, pe valorificarea resurselor școlii și cele ale comunității, dar și pe stabilirea unor obiective care să îmbine echilibrat aceste nevoi cu resursele amintite.
Analizată din perspectiva integrării, școala favorizează existența unui schimb intercultural al valorilor, într-un mod activ, caracterizat prin implicare și participare, o realitate ce presupune organizarea școlii după modelul diversității. Nu doar școala românească se confruntă cu dificultatea integrării copiilor cu nevoi speciale în învățământul de masă, ci școlile din întreaga lume. La Conferința Mondială din 1990 de la Jomtien, din Thailanda, privind Educația pentru toți: Satisfacerea nevoilor de bază de învățământ, provocarea excluziunii de la educație a fost pusă pe agenda politică a mai multor țări. În urma acestei Conferințe a fost adoptată Declarația Mondială cu privire la Educația pentru Toți, care subliniază faptul că educația este un drept fundamental al omului.
Educația elevilor cu CES în context inclusiv reprezintă un proces complex care presupune participarea, implicarea și colaborarea interinstituțională a mai multor factori: elevul și familia sa, școala de masă în cadrul căreia este educa elevul, etc. Transformarea școlilor speciale în centre de resurse constituie un exemplu de bune practici în mai multe școli din Europa și presupune atingerea unor obiective: oferirea de cursuri de formare continuă pentru cadrele didactice; elaborarea și diseminarea de material și metode moderne de lucru; acordarea de sprijin școlilor inclusive, dar și părinților copiilor cu dizabilități; oferirea de sprijin individualizat elevilor; sprijinire, a accesului tinerilor cu dizabilități pe piața muncii.
Copiii cu CES prezintă situații de risc pentru dezvoltarea lor ulterioară, iar educația incluzivă vine în sprijinul acestora prin găsirea unor modalități de cunoaștere, prevenire și sprijinire la timp a unei dezvoltări care să dea acestora o șansă la adaptare și integrare socială. Cele trei categorii de risc sunt:
1. Riscuri stabilite- determinate de zestrea cu care vin copiii pe lume (copii cu deficiențe senzoriale, deficiențe organice neurologice, deficiențe mentale severe);
2. Riscuri biologice- determinate de existența unor probleme fizice la naștere ce pot fi remediate- prematurii;
3. Riscuri determinate de mediul de dezvoltare - existența unui mediu de creștere, dezvoltare și educație nefavorabilă pentru dezvoltarea armonioasă a personalității copilului (mediu sărac, grupuri sociale marginalizate pe criterii etnice sau religioase, abuz, violență, etc).
În cadrul școlarizării copiilor cu CES există anumite etape ce trebuie urmate, iar prima dintre ele este acceptarea ideii că există și astfel de copii, cărora trebuie să li se recunoască dreptul la educație și a căror integrare să se facă în școlile obișnuite. Copiii educați în cadrul școlii incluzive pe măsură ce vor crește vor deveni adulți și vor fi mai bine pregătiți să interacționeze cu diverși indivizi și să facă față unor situații diverse apărute în lumea reală. Pentru o mai bună integrare a acestor copii, în cadrul învățământului obișnuit profesorii trebuie să colaboreze cu diferiți specialiști în domeniul educației, cum ar fi psihologi, consilieri,etc., doar împreună reușind să obțină cele mai bune rezultate. pentru integrarea corespunzătoare în colectivul clasei, cadrul didactic trebuie să își asume rolul de moderator, să exprime aceleași așteptări ca și pentru ceilalți elevi din clasă, să evite compătimirea, mila sau alte conduite inadecvate care devalorizează elevul cu dizabilități, dar mai ales să-i încurajeze și să-i stimuleze la nevoie, sădindu-le încrederea în forțele proprii, în propria reușită în acțiunile întreprinse.
Școala incluzivă presupune îmbunătățirea sistemului educațional pentru toți elevii. Implică schimbări în Curriculum , în modul de predare al profesorilor, în modul învățare al elevilor, precum și schimbări în modul cum interacționează copiii cu CES cu colegii lor și viceversa.
Un avantaj al școlii inclusive este faptul că elevii cu ces sunt tratați ca parte integrantă a societății, ei având ca model colegii lor care nu au probleme, iar împreună își dezvoltă abilitățile de comunicare, de socializare, acceptă diversitatea, pot deveni mai creativi. Profesorii care predau la clase în care sunt elevi cu dizabilități trebuie să-și adopte metodele de predare-învățare, să se perfecționeze în permanență, iar de acest lucru beneficiază toți elevii. Un alt rol important pe care cadrele didactice îl au este acela de a-i face pe copiii fără probleme să-și accepte și să-și ajute colegii cu CES, fără a-i ridiculariza, sau exclude.
Copilul diferit se adaptează greu la relațiile interpersonale, de aceea părinții trebuie să joace rolul de tampon, de mediator între copil și persoanele străine. Familia este cea care poate influența copilul pe mai multe căi, iar disfuncției familiale se situează între cei doi poli: hiperprotecție sau neglijare. În familiile echilibrate comunicarea între membrii acesteia decurge fără perturbări. Prin informare, părinții au descoperit cum să găsească și să aplice soluții eficiente în rezolvarea problemelor ridicate de copii. Angajarea și responsabilizarea familiei în educația copiilor este fundamentală pentru reușita acestora. La orice copil, în mod particular la copiii cu dizabilități gradul de interes și de colaborare a părinților cu școala este cel mai adesea direct proporțional cu rezultatele obținute de copii.
Prin această implicare activă a familiei se creează, de fapt, o comunitate incluzivă ce-i va ajuta pe copiii cu CES să se integreze mai repede și cu mai mult succes în societate, după terminarea studiilor. Integrarea copiilor în școli obișnuite este o necesitate actuală, dar și de viitor întrucât includerea lor în societate, la început în forma școlară, asigură o bună adaptare la condițiile mediului de mai târziu, învățându-i să răspundă solicitărilor tot mai diverse, să cunoască realitatea dintr-o perspectivă mai largă. În concluzie se poate spune că incluziunea este o realitate care nu implică doar pe copiii cu CES și care se referă la faptul că fiecare copil este unic.
Bibliografie:
1. Dogaru- Ulieru, V. Drăghicescu, L. ( 2011). Educație și dezvoltare profesională. Craiova: Scrisul Românesc Fundația- Editura.
2. Gherguț,A.( 2001). Psihologia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii de educație integrată. Iași: Editura Polirom.
3. Copiii cu cerințe educaționale speciale: Aspecte teoretico-practice din integrarea în societate
4. Vrasmas, T. ( 2001) . Învățământul integrat și/sau incluziv. București: Editura Aramis.