EDUCAȚIA MORALĂ A COPIILOR ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

EDUCAȚIA MORALĂ A COPIILOR ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ
Prof. Radu Mihaela-Silvia

Un vechi dicton chinez spunea: „Semeni fapte, culegi deprinderi,
semeni deprinderi, culegi caracter, semeni caracter, culegi un
destin!”.

Educația începe din sânul familiei, se consolidează prin
informație la școală și se dezvoltă continuu prin cunoștințe
și norme. Responsabilitatea părinților este majoră, întrucât
ei se fac răspunzători de primele repere în ceea ce privește
educația comportamentală și educația civică. Prin puterea
exempului, părintele dă noțiuni despre bine și rău, despre
reguli de comportament care îl vor ajuta pe copil să se integreze,
să fie acceptat și lăudat pentru educația primită. În ciuda
programului încărcat, acesta trebuie să găsească timp să îl
învețe pe copil lecțiile esențiale despre disciplină, valori
și principii, pentru a se dezvolta frumos.
Momentul intrării la școală, când lucrurile devin serioase, este
pragul evaluării, când copilul trebuie să aibă întreg bagajul
de cunoștințe necesar pentru a interacționa bine cu cei din jur.
Copiii trebuie formaţi astfel încât să se adapteze mediului
social, să fie politicoşi, să respecte regulile scrise şi
nescrise de convieţuire.
Cea mai dificilă sarcină a şcolii este de a face educaţie
morală. Cadrul didactic se confruntă cu multiple dificultăţi
metodologice în a adapta comportamentele elevilor după o altă
strategie decât cea oferită de primul mediu de socializare al
copilului – familia. Trăim într-o lume în care „cei șapte
ani de-acasă” trec pe repede înainte pentru multe familii, mult
prea ocupate pentru a găsi timp să se ocupe de educația pruncilor
lor. Nouă învățătorilor ne revine misiunea de a corecta unele
comportamente, de a fi modele de comportare civilizată, de a-i
învăța acele maniere cu care copiii nu s-au deprins încă. Dacă
elevii noştri vor şti să aplice în practică (la şcoală, în
familie, pe stradă, la spectacol, în vacanţe sau oriunde
altundeva) toate normele de comportare învăţate, atunci ne vom
declara mulţumiţi de efortul depus.
Plecând de la premisa că morala nu se predă, ci se trăieşte (C.
Freinet), putem afirma că elevii şi, în general, copiii învaţă
din interacţiunile zilnice cu noi, din exemplele noastre. Astfel
noi, profesorii, părinţii şi întreaga societate, devenim modele.
Pentru educarea oricărui copil există două categorii de modele de
viață: obligatorii (sau indispensabile) și facultative. Această
diferenţiere are la bază următorul raţionament: şcoala şi
familia sunt factorii de culturalizare care ocupă cea mai mare
parte din timpul efectiv al elevului, motiv pentru care dascălii
şi familia, în special părinţii, trebuie să reprezinte în mod
necondiţionat modele de viaţă. În cazul comunităţii, care
devine o sursă de modele facultative, lucrurile se schimbă puţin
în sensul că aici avem de-a face cu un întreg univers, atât de
vast şi de variat, încât este imposibil să ofere viitorilor
cetăţeni numai modele demne de urmat din punct de vedere moral.
În alegerea acestor modele provenite din rândul comunităţii un
rol extrem de important îl au şcoala şi familia. Sarcina lor nu
este tocmai uşoară. Se impune mai întâi o alegere potrivită a
modelelor, după care urmează partea mai dificilă: să-l convingi
pe elev că personalitatea aleasă este potrivită pentru a-i fi un
model de viaţă.
În ceea ce priveşte şcoala şi familia, acestea se pot modela mai
uşor decât comunitatea. Din iniţiativa şcolii elevii pot fi
implicaţi, împreună cu părinţii în diverse activităţi
benefice pentru comunitate, de exemplu: amenajarea de locuri de
joacă pentru copii, întreţinerea parcurilor, vizite la spital în
scopul acordării unui ajutor cât de mic pacienţilor care nu se
pot deplasa, spectacole cu muzică, dans şi piese de teatru pentru
orfelinate. Este foarte important ca, la activităţile elevilor,
coordonate de cadre didactice, să participe şi părinţi cu
diferite roluri în organizare. În acest mod sperăm să obţinem o
sensibilizare din partea comunităţii, sensibilizare care va duce
la dezvoltarea interesului pentru nevoile elevilor şi pentru
educaţia lor.
Îmbunătăţirea calităţii moral-civice se poate realiza atât pe
plan teoretic, prin oferirea modelelor de viaţă, categorie în
care intră în mod obligatoriu cadrele didactice şi familia, cât
şi pe plan practic prin activităţi care să implice în egală
măsură elevi, profesori, părinţi, poate chiar şi reprezentanţi
ai comunităţii locale.
Educaţia constituie o activitate specific umană, de natură
psihologică şi socială, proiectată pentru formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane în vederea integrării sale în
societate, realizată în cadrul sistemului şi al procesului
instructiv-educativ. Educaţia este o dimensiune a omului
contemporan. Asociată cu învățarea ea ne însoțește de la
naștere până la sfârșitul vieții.
Învățând manierele de comportare civilizată elevii vor deprinde
instrumentele de care au nevoie pentru a se descurca mult mai uşor
în împrejurări complicate. Vor învăţa cum să se comporte
într-o mulţime de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a
face faţă altora noi. Folosind şi profitând de aceste reguli de
bune maniere îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi
încredere în propria persoană.
Copiii care învaţă încă din copilărie politeţea,
amabilitatea, respectul, buna-cuviinţă, nu vor ajunge nişte
oameni care să fie în permanent conflict cu societatea.

• Bibliografie
Mircea Herivan – „Educaţia la timpul viitor”, Editura
Albatros, 1976;
• Şincan E., Alexandru Gheorghe – „Şcoala şi familia”,
Editura Gheorghe – Cârţu Alexandru, Craiova, 1993;
• Freinet C – L’education morale et civique, Bibliotheque de
l’ecole modern
• Călin Marin – „Datoria morală şi procesul educaţiei”,
Bucureşti, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978
• Cezar Bîrzea – „Arta şi ştiinţa educaţiei”,
Bucureşti, EDP, 1995;
• Ioan Neacşu – „Instruire şi învăţare”, editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
• Liliana Ezechil – „Aspecte psiho-educative ale
achiziţionării comportamentului moral”, Revista Învăţământ
primar, Bucureşti, 2000.