Educația, valorile religioase şi posibilitatea deschiderii interculturale

Solidaritatea comunitară este potenţată prin felul cum se gestionează reproducerea marilor simboluri în interiorul spaţiului cultural respectiv, dar şi prin modul cum este reglată deschiderea spre alte formaţiuni socio-culturale. O cultură este mare nu numai prin ea însăşi, prin propriile mecanisme autoreproductive sau autocontemplative, ci şi prin "metabolismul" creşterii şi transformării ei, prin felul în care permite deschideri spre reverberaţii din exterior. Se concretizează cu acest prilej o dinamică specifică dintre închidere şi deschidere, o relaţie pulsatorie care generează sporirea culturală. Acest raport dintre general şi particular, dintre continuu şi discontinuu, dintre asumare şi negare trebuie actualizat, într-un mod specific, şi la nivel şcolar. Experimentarea diferenţei trebuie să înceapă încă de pe băncile şcolii şi va continua întreaga viaţă.
Obiectivul principal al educaţiei interculturale rezidă în pregătirea persoanelor pentru a percepe, accepta, respecta şi a experimenta alteritatea. Scopul îl reprezintă netezirea terenului întâlnirii cu celălalt. A face educaţie interculturală presupune ca însuşi procesul educaţional să se realizeze într-un mediu interacţional, prin punerea alături, faţă în faţă, a purtătorilor unor expresii culturale diferite. Alteritatea trebuie să devină un motiv de bucurie, o ocazie de întărire a sentimentului vieţuirii laolaltă, o dorinţă a unei împreună simţiri şi binevenite conlucrări. Altul este un prilej de descoperire şi conştientizare a realei identităţi. Căci, în căutarea celuilalt, ne descoperim pe noi înşine, ne dăm seama de ceea ce suntem, sperăm, merităm. Frumuseţea existenţială ne este dată de celălalt, de miracolul ieşirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat - ca şi a celui îndepărtat! Topica interculturalităţii a apărut în ultimele decenii, ca răspuns în plan educaţional la fenomenele de creştere a interconexiunilor şi a globalizării. Se ştie că multe conflicte, aparent economice, istorice, sociale etc. au în subsidiar o componentă culturală. Incomunicabilitatea de ordin spiritual generează şi întreţine celelalte stări conflictuale sau de tensiune. Condiţia necesară (nu şi suficientă) pentru detensionarea conflictelor constă în găsirea unor piste de comunicare în plan spiritual. Tensiunile şi războaiele iau naştere, mai întâi, în mintea noastră. A le preveni sau a le anihila reprezintă şi un exerciţiu mental, de expulzare deliberată a ideilor rele. Dispozitivul mental îl predetermină pe cel real, extern. Obiectul pedagogiei interculturale este un anume fenomen: educaţia interculturală. Dar ce este educaţia interculturală? În mod sintetic, educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor culturale, strategie prin care se iau în consideraţie specificităţile spirituale sau de alt gen (diferenţa de sex, diferenţa socială sau economică etc.), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, şi mai grav, tendinţele de atomizare a culturilor. Abordarea interculturală, se arată într-o lucrare editată de Consiliul Europei (Antonio Perotti, 1992), nu este o nouă ştiinţă, nici o nouă disciplină, ci o nouă metodologie ce caută să integreze, în interogaţia asupra spaţiului educaţional, datele psihologiei, antropologiei, ştiinţelor socialului, politicii, culturii, istoriei. Discursul asupra interculturalului îşi extrage seva din perspec¬tivele deschise de conexiunile disciplinare. Educaţia intercul¬turală vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi în spiritul recunoaşterii diferenţelor ce există în interiorul aceleaşi societăţi şi se referă mai puţin (sau deloc) la realizarea unei educaţii pentru culturi diferite, ceea ce ar presupune staticism şi o izolare a grupurilor culturale. Educaţia interculturală privilegiază interacţiunea şi dialogul, curajul de a ieşi din sine şi dorinţa de proiecţie în celălalt. O educaţie concepută în perspectiva interculturală va resemnifica relaţiile dintre şcoală şi alte spaţii educative; ea va deborda zidurile şcolii, prelungindu-se şi insinuându-se în activităţile informale, în viaţa de zi cu zi. Cum multiculturalul nu se regăseşte doar în perimetrul şcolii (adesea acesta este dincolo sau după şcoală), trebuie să ne pregătim în prealabil pentru a-l întâmpina şi valoriza.
Temă de reflecție și exemple de bune practici
Ca orice persoană culturală, faceţi parte dintr-un cult sau confesiune religioasă (sau sunteţi indiferent sau poate împotriva credinţei religioase). Vă rugăm să reflectaţi la consecinţele în plan practic la o astfel de pozoționare. Ce câștigați, ce pierdeți?
Cumulul religios constituie un imens capital simbolic, care poate facilita întâlnirea şi comunicarea persoanelor. Înţelegerea şi iubirea aproapelui reprezintă o valoare fundamentală a religiei creştine. Este foarte important ca între religii sau confesiuni să se instaureze relaţii de comunicare, de înţelegere mutuală. Visul unei Europe unite, despre care se vorbeşte acum, nu poate fi conceput şi întrupat dacă nu se iau în seamă şi referinţele religioase ale indivizilor sau comunităţilor. De altfel, unul dintre fundamentele acestei unităţi îl constituie creştinismul, care marchează cea mai mare parte a continentului. Creştinii sunt majoritari, dar această majoritate trebuie bine întreţinută şi gestionată. A devenit aproape o modă să se discute despre drepturile omului, democraţie culturală, cultura minorităţilor. Această chemare către respectarea libertăţii şi toleranţă o găsim şi în Biblie: "Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Galateni, 3, 26-28). Patrimoniul spiritual de bază al Europei este consonant cu exigenţele socio-politice actuale. Într-o modalitate sau alta, cerinţa respectării drepturilor omului este prezentă în toate culturile. Se ştie că religiile sau confesiunile sunt destul de diverse. Chiar dacă aparent ele se trag din aceleaşi rădăcini sau prezintă unele similarităţi de ordin dogmatic (de pildă, reclamă aceeaşi sursă şi fundament al mundanului - transcendentul), acestea se diferenţiază în funcţie de conţinuturile doctrinare, formele de celebrare, ritualurile explicite sau implicite, repercusiunile asupra credincioşilor, implicarea în social etc. Este riscant să se postuleze o ierarhizare a religiilor ori să se alcătuiască palmaresuri axiologice când este vorba de credinţa religioasă. Fără a face o echivalare simplificatoare a religiilor, vom spune că este bine ca diferenţele să se menţină, dar ele nu trebuie să se constituie în motive de infatuare sau de criticare a altora. De regulă, comunităţile confesionale depăşesc limitele statelor sau naţiunilor. Religiile sunt forme de manifestare spirituale cu un caracter transnaţional. Religia interiorizată şi trăită precum şi cea a comunităţilor limitate poate să se îndepărteze de modelul instituţionalizat, standard, oficial, livrat de "centrul" spiritual. Religia trăită şi profesată se leagă de context, este circumstanţiată cultural, spaţial, material. Formele de cult, chiar cele ale unei singure religii sau confesiuni, se "colorează" cu spiritul locului, cu tradiţiile, cu experienţele şi reprezentările persoanelor implicate în viaţa cultică. Obiceiurile pot să fie diferite de la o comunitate la alta (de la sat la sat, de la preot la preot). Practicile cultice pot da seama de profilul spiritual mai larg al indivizilor sau comunităţilor. Educaţia prin rataşarea la valorile religioase nu se va face oricum. Din acest punct de vedere, se cere o perspectivă deschisă, ecumenică în realizarea educaţiei religioase. O atare direcţionare a educaţiei pregăteşte terenul pentru o mai bună înţelegere şi comunicare între oamenii de diferite credinţe şi convingeri religioase şi facilitează realizarea unui dialog interconfesional şi intercultural fecund. Religia poate fi considerată ca un esenţial principiu al unităţii popoarelor. Pluralismul nu este un rău ce trebuie combătut, ci un fapt demn de toată atenţia noastră. Libertatea creştină are nevoie de orientare şi ghidare când se pune problema unei întrupări concrete. Religia poate preveni eventualele disensiuni şi dispute, chiar cu caracter extraconfesional (în plan social, economic, rasial, naţional etc.). Referinţele religioase ale tinerilor sunt foarte importante de luat în seamă atunci când se vizează integrarea lor socio-şcolară. Este indicat să ştim cu precizie din ce confesiune fac parte elevii noştri şi să procedăm în consecinţă. Se cunoaşte unde pot duce neînţelegerile dintre purtătorii unor religii (a se vedea conflictele din Irlanda şi din fosta Iugoslavie). Deontologia şcolară ne obligă să nu cultivăm atitudinile de respingere sau de marginalizare a celor care sunt de alte confesiuni sau culte în comparaţie cu majoritarii. Atitudinea separatistă, de marginalizare sau culpabilizare a grupurilor confesionale minoritare nu trebuie deloc încurajată în şcoală. Unele ritualuri sau festivităţi religioase, care conduc la diferenţiere sau separare, pot fi deplasate din şcoală către familie sau comunitatea confesională respectivă. Permisivitatea faţă de alteritate nu înseamnă, însă, impasibilitate şi acceptare a orice. Cât priveşte, de pildă, unele secte, credem că influenţa acestora asupra şcolilor ar trebui să fie supravegheată sau chiar interzisă în situaţii bine determinate (mai ales atunci când acestea urmăresc cu orice preţ acapararea de prozeliţi). Şcoala nu trebuie să fie transformată într-o scenă a disputelor sau într-o trambulină de convertire sau recrutare a credincioşilor. Dialogul religios trebuie să întrunească notele unei comunicări autentice, fără morga de superioritate, fără opinii preconcepute, fără mobiluri ascunse dintr-o parte sau alta. În acelaşi timp, dialogul se cere a fi religios, şi nu pur doctrinar care să altereze la celălalt orizontul specific de idei sau supoziţii dogmatice. Trebuie văzut în celălalt un partener de dialog, şi nu un ins de convins, de cucerit şi învins. Unii teoreticieni ai comunicării intrareligioase delimitează patru tipuri de atitudini:
- exclusivismul, manifestat prin tendinţa de respingere a celorlalţi consideraţi deviaţionişti, schismatici, ne-drepţi, falşi; această atitudine poate merge până la intoleranţă;
- inclusivismul, funcţionează ca o expresie a ideologiei înglobării, a absorţiei explicite sau implicite; valorile celorlalţi sunt percepute ca parţiale, imature; atitudinea poate degenera în hibridări periculoase;
- paralelismul, concretizat în segregare, separare, distanţare; se pleacă de la premisa că toate religiile sunt diferite, nu au nici o asemănare, sunt expresii spirituale juxtapuse şi nu congruente sau convergente;
- interpenetrarea, manifestată prin acceptarea complementarităţii, a reciprocităţii, a comuniunii în diversitate; această atitudine conduce la toleranţă, la îmbogăţire reciprocă, la conlucrări sau sinteze acţionale (Panikkar, 1985, pp. 20-29).
Trebuie evidenţiat faptul că nu se poate face educaţie religioasă la modul general. Întotdeauna avem de-a face cu un credincios concret, racordat la o confesiune anume, care este bine instalat într-o tradiţie pe care doreşte s-o cunoască şi s-o semnifice mai bine. Ne putem întreba, de bună seamă, ce fel de creştin va fi acela care are o referenţialitate valorică elastică, improbabilă, deschisă. În acelaşi timp, perspectiva apologetică este implicată în orice tip de educaţie religioasă. Cel care predă religia nu poate afişa o atitudine de neutralitate faţă de propria confesiune, ci se implică afectiv, făcând o pledoarie, explicită sau implicită, pentru valorile proprii.
Educaţia religioasă în perspectiva principiului intercultural vizează realizarea unei educaţii în spiritul recunoaşterii şi respectării diferenţelor ce există în cadrul mai multor religii; ea nu se referă la educarea numai pentru o religie anume, desconsiderând sau negând valorile pe care se întemeiază alte religii. Valorizarea diferenţelor, în comunitatea multiconfesională, se constituie într-o axiomă procedurală de maximă importanţă. O autentică educaţie religioasă se face nu prin închidere reciprocă, prin "ghetoizarea" religiilor, ci prin permeabilitate reciprocă şi acceptarea alterităţii racordată la alte valori.