EDUCATIE FARA FRONTIERE. RELATIA GRADINITA SCOALA FAMILIE SOCIETATE

EDUCATIE FARA FRONTIERE. RELATIA GRADINITA SCOALA FAMILIE SOCIETATE
PROF. INV. PRESC. MURARU CRISTINA

Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei.
Factorul care exercită cea mai mare influenţă asupra copiilor,
alături de şcoală, este familia.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un
proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care
au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după
care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai
buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este
nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată
unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Din
perspectiva istorica, educaţia părinţilor - ca si educaţia
(poporului) în general - apare necesară, atât pentru creşterea
şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituala
şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi
societăţii.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie,
se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe
să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta
esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi.
Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu
character opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin
comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la
profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material
(relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort material şi de
timp).
Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-şcoală:
a. etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o
instituţie închisa, care nu influenţează mediul familial şi nu
se lasă influenţată de el
b. etapa de incertitudine profesionala: profesorii încep să
recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor
şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este
autosuficientă.
c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi
profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte
puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii.
Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei.
Factorul care exercită cea mai mare influenţă asupra copiilor,
alături de şcoală, este familia. Încă de la începutul
secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a
condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o
educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă
copiii.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea
femeii (la preocupările materne şi gospodăreşti adăugându-se
preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului
copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul
educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea
învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi
psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului
că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte
de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă
astfel o misiune suplimentară. "Deoarece axa directoare a
civilizaţiei occidentale este înaintarea persoanei spre mai multa
libertate şi fericire, înaintarea societăţilor spre mai multă
înţelegere şi justiţie... şi dat fiind demisia unui număr de
părinţi şi faptului că un număr crescând de copii vin fie din
familii destrămate, fie din medii analfabete şi o comunicare
între părinţi şi copii nu se face întotdeauna foarte bine
(părinţi născuţi într-o lume aproape imobilă încă, au copii
care sunt născuţi într-o lume bulversată),

Exista doua teorii importante privind relaţia şcoală-familie:
- teoria profesionalismului care considera ca un element esenţial
serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale;
criteriile acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor,
un cod de etica profesională;
- teoria schimbului care consideră acţiunea umană în funcţie de
un câştig personal; se consideră
privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un
salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Din aceasta perspectiva se pune întrebarea: ce câştigă
profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază ca acest
câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii;
cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi
considerată ca făcând parte din datoria profesională a
profesorului deoarece: părinţii sunt clienţi ai şcolii;
eficacitatea învăţământului (evaluată la şcoli şi profesori)
poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie;
părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi
pot avea exigente de a evalua rezultatele activităţii şcolare.
Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-şcoală:
a. etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o
instituţie închisa, care nu influenţează mediul familial şi nu
se lasă influenţată de el.
Caracteristicile etapei sunt: contactele cu părinţii sunt rare,
formale; părinţii accepta ideea ca nu au nimic de văzut despre
ceea ce se întâmplă în şcoală; administraţia alege şcoala
pentru copii; părinţii nu participă la consiliile de
administraţie şcolară; asociaţiile de părinţi nu sunt
încurajate; formarea profesorilor neglijează relaţia între
familie şi şcoala.
a. etapa de incertitudine profesionala: profesorii încep să
recunoască influenţa factorilor
familiali asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să
creadă că şcoala este autosuficientă.
Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a creşte acuzarea
familiei pentru proastele rezultate
şcolare; administraţia şcolara are tendinţa de a conserva
atitudinea din etapa anterioară; contactele
formale, de rutina cu părinţii continuă; apar experienţe
localizate privind comunicarea cu părinţii; apar organizaţiile
voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune
şcolară, în care participarea
părinţilor are un rol minor, nedicizional;
b. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi
profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte
puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii.
Caracteristicile etapei sunt: relaţia cu familiile este din ce în
ce mai încurajată de şcoală;
consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor)
părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale;
organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în
activitatea şcolară; profesori specializaţi (consilieri)
tratează problemele excepţionale ale colaborării cu familiile;
organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul
asociaţiilor de părinţi; administratorii şi politicienii
educaţiei insist asupra importanţei relaţiei familie-şcoală;
Cei care lucrează în şcoală şi răspund de destinele educaţiei
neamului pot înţelege dincolo de marile dificultăţi şi
privaţiuni generate de cei care "urzesc o cabală", cum zicea
exponentul spiritualităţii româneşti condiţionarea calităţii
vieţii fiecăruia de educaţia oferită tinerilor şi adulţilor,
copiilor şi părinţilor lor; aceasta în măsura în care au doar
ceva mai multă competenţă, bună-voinţă şi responsabilitate
morala decât oricare... "administraţie" (de la care nici Dumnezeu
nu ar putea cere mai mult).

Bibliografie:
[1].Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia
părinţilor”, Institutul de Stiinte ale Educaţiei
[2].Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:,
Bucureşti, 1998
[3]. Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura
„Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova, 1993