EDUCATORUL CONTEMPORAN-COMPETENŢĂ PROFESIONALĂ ŞI PEDAGOGICA

EDUCATORUL CONTEMPORAN
COMPETENŢA PROFESIONALĂ ŞI PEDAGOGICĂ
Prof. înv primar Ţecu Maria
Şcoala Gimnazială ,,Anghel Saligny”,Focşani, Vrancea

În societatea contemporană, aşteptările la nivelul cadrelor didactice sunt mai ridicate. Aceştia trebuie să fie experţi în una sau două discipline de specialitate, ceea ce necesită un nivel ridicat de calificare academică. Profesionalismul în predare nu se reduce la un ansamblu de competenţe individuale legate de o unică specializare, ea incluzând atât abilitatea profesorului de a funcţiona ca parte a unei clase care învaţă, cât şi capacitatea lui de a se deplasa către sau înspre alte domenii, diferite de cele în care este specializat la un moment dat, pentru a dobândi noi experienţe care îi pot îmbogăţi competenţa de predare.
Pregătirea iniţială şi continuă trebuie să aibă în vedere înzestrarea cadrului didactic cu competenţele necesare, astfel încât acesta să se simtă confortabil în faţa clasei, în toate situaţiile care pot apărea în cursul activităţii sale educaţionale. Pentru o bună prestaţie profesională, cadrul didactic are nevoie să aibă încredere în sine şi în competenţele sale profesionale, să stăpânească modalităţi de rezolvare a situaţiilor critice, tensionale sau conflictuale, să fie capabil să gestioneze situaţiile tipice şi să poată dezvolta soluţii pentru cele atipice, toate acestea şi multe altele îi sunt indispensabile muncii sale. Se ajunge adeseori la situaţia în care incapacitatea profesorului de a gestiona situaţiile critice determină starea de stres a acestuia, condiţii care se răsfrâng asupra copilului. Munca în educaţie înseamnă acumularea de tensiune, presiune concentrare, stres, înseamnă responsabilitatea pentru o clasă întreagă de elevi.
Pe măsura acumulării experienţei şi a dezvoltării aptitudinilor pedagogice, o persoanădobândeşte măiestrie pedagogică..Profesorul este capabil să sesizeze, în interiorul unei situaţii concrete, informaţiile care îi vor premite să intervină într-o manieră adecvată, el utilizează în mod adecvat aceste informaţii şi acţionează într-o manieră inovativă pentru soluţionare problemelor..
Un prim principiu fundamental care fundamentează conceptul de standard, este faptul că profesorul este un bun cunoscător al domeniului şi al didacticii disciplinei pe care o predă.Al doilea principiu presupune ca profesorul să îşi cunoască elevul şi să îl asiste în procesul propriei dezvoltării. Astfel cadrul didactic foloseşte instrumente eficiente de cunoaştere a personalităţii elevilor precum şi a influenţelor mediului şcolar, familial şi social al dezvoltării sale. El va fi nevoit aşadar să îşi adapteze şi selecteze cunoştinţele disciplinei de predat în funcţie de capacităţile de învăţare, nevoile şi aspiraţiile elevilor. Trebuie să dezvolte elevilor capacitatea de a fi autonomi, de a deveni subiecţi ai propriilor dezvoltări.
Un alt principiu presupune ca profesorul să fie membru activ al comunităţii. Trebuie să colaboreze cu membrii comunităţii şcolare,el trebuie să folosească modalităţi eficiente de implicare a familiei în viaţa şcolii şi în dezvoltarea elevilor. Alături de toate acestea el trebuie să se implice în rezolvarea problemelor comunităţii promovând valori morale şi civice.
Vorbind despre competenţele necesare, standarde, se impune şi valorizarea lor. Cel mai bun indicator al eficienţei şi competenţei unui profesor sunt rezultatele sale, elevii. Astfel bogăţia de cunoştinţe, deprinderi, capacităţi şi credinţe care îl caracterizează pe un profesor se vor transmite şi însuşi elevilor acestuia. Din acest motiv un profesor trebuie să fie devotat elevilor şi învăţării acestora. Un profesor trebuie să plece de la ideea că toţi elevii pot cu adevărat învăţa. Mai mult decât atât, ei chiar trebuie să pună în practică acest principiu. Profesorului desăvârşit îi place să lucreze cu tinerii şi se pricepe să înpărtăşească cunoştinţele lui tuturor elevilor, chiar dacă aceştia sunt foarte diferiţi prin trăsăturile şi talentele lor. Succesul este garantat de încrederea profesorului în demnitatea şi valoarea oricărei fiinţe umane şi în potenţialul care există în fiecare. Având în vedere că nu lucrează doar cu un singur elev, ei trebuie să ia în considerare faptul că elevii sunt diferiţi, iar diferenţele dintre ei influenţează învăţarea. Pentru a lua în seamă particularităţile individuale, profesorii trebuie să îşi cunoască foarte bine elevii. Tipul acesta de înţelegere nu este lipsit de importanţă, deoarece profesorul trebuie să îl folosească constant pentru a-şi modela metodele de predare.
Un profesor bun învaţă din experienţă. învaţă atunci când îi ascultă pe elevi, când îi observă lucrând. Lucrurile pe care le află depre elevi în timpul procesului de educaţie devine automat parte a competenţelor lui didactice.
Pentru a servi mai bine interesele elevilor, un bun profesor este foarte atent ca toţi elevii să beneficieze de aceaşi grijă din partea lui şi să nu lase ca presupusele sau realerile lor handicapuri sau incapacităţi, diferenţele individuale, contextele culturale sau sociale diferite din care provin aceştia, să influenţeze relaţiile dintre el şi elev.
Profesorii trebuie să fie atenţi şi interesaţi şi despre ce cred elevii despre ei înşişi, de motivaţiile lor, de efectele învăţării asupra relaţiilor lor cu grupul de prieteni, dar şi de dezvoltarea caraterului lor, de aspiraţiile şi calităţile lor.
Toate aceste competenţe necesare unui profesor vor influenţa performanţele elevilor, modul lor de raportare la procesul de învăţare, precum şi dragostea sau aversiunea lor faţă de şcoală.
Procesul instrucţiei, care este oglinda competenţelor şi aptitudinilor profesorului, este un mod de relaţionare informaţională cu elevul, bazat pe tehnologia cuvântului. Ea reprezintă, după cum arată J. Bruner, conducerea celui ce învaţă printr-o succesiune de enunţuri şi reenunţuri ale unui corp de cunoştinţe.
Cuvântul educatorului este un vehiculator de cunoştinţe, dar nu numai atât. El conferă semnificaţii, dă greutate acţiunii de sfătuire, consiliere, îndrumare a elevului. El are puteri energetice: inhibă sau stimulează, încurajează sau blochează iniţiativa elevui. Este un instrument de apreciere, aprobare, evidenţiere a elevului, sau unul de critică, dezaprobare, blamare a acestuia. Strategia de a explora aceste resurse este principalul indicator al abilităţiolr psihosociale ale profesorului de a comunica cu profunzimile personalităţii elevului şi de al atrage la cooperarea interpersonală.
Imaginea dascălului, în dubla sa ipostază de arhitect al sufletului copilului şi aceea de om de ştiinţă, care îl conduce pe copil prin labirintul cunoaşterii, rămâne întipărită pentru toată viaţa, în memoria sufletească a fiecăruia dintre noi Întreaga activitate a dascălului este călăuzită de vocaţie. Aceasta constă într-o înclinaţie specială pentru activitatea pedagogică, pentru cunoaşterea copilului şi dirijarea acestuia pentru formarea personalităţii sale.
„Noi, cei mari, uităm adesea că am fost copii. Şi lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai ales când ne găsim în faţa copiilor.” ( Alexandru Vlahuţă)
BIBLOGRAFIE :
J. Bruner, Teoriile de învăţare / teorii constructiviste
John Dewey-Teoria de evaluare
Alexandru Vlahuţă - Texte alese

/