Etape în formarea deprinderilor de activitate independentă intelectuală și practică

Etape în formarea deprinderilor de activitate independentă intelectuală și practică
Profesor Chindea Lola - Simona
Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” din Orăștie

În procesul de modernizare a predării fizicii, unul din obiectivele principale ale activității profesorului trebuie să fie intensificarea preocupării pentru îndrumarea și sprijinirea elevilor în direcția formării deprinderilor de activitate independentă ca efect al învățării și exercițiului (indiferent dacă sunt motorii, mintale, senzoriale, ș.a.) în etape :
• O primă etapă impune familiarizarea elevului cu acțiunea care urmează să fie însușită și ulterior automatizată; profesorul prezintă acțiunea în timp ce elevul își fixează “un program“ al acțiunii constituit din operații ce vor fi executate.
• Trecerea la executarea analitică a acțiunii constituie a doua etapă; aceasta constă în însușirea repetată a fiecărei operații pe care le presupune acțiunea în ansamblu, elevul concentrându-și atenția. Pentru ca elevul să efectueze unitar acțiunea, va relua conștient și selectiv diferitele operații, înlăturând treptat eventualele greșeli și mișcările inutile. Atitudinea conștientă a elevului asigură coparticiparea activă a acestuia, trecându-se treptat la independența elevilor.
• În etapa a treia se organizează și sistematizează operațiile; se asamblează într-un tot unitar crescând ritmul de execuție al acțiunii.
• A patra etapă presupune stăpânirea acțiunii și automatizarea ei. La acest nivel se poate considera formarea propriu-zisă a deprinderii, atenția elevului concentrându-se la activitatea desfășurată și doar din când în când asupra deprinderilor formate.
• Ultima etapă (nelimitată în timp) corespunde perfecționării continue a deprinderilor prin exersarea ei în activitățile practice desfășurate de elevi. Acum, unele deprinderi pot duce la formarea de priceperi complexe (care presupun actualizarea selectivă a operațiilor ce compun o deprindere și recombinarea lor pentru a ajunge la noi tehnici de executare a acțiunii, ceea ce înseamnă intervenție creatoare în activitate).
Fizica, pentru a putea fi stăpânită, trebuie să asigure elevilor posibilitatea de a declanșa fenomene, de a studia condițiile lor de desfășurare, pentru ca apoi să poată face generalizări cu valoare aplicativă.
Cadrul cel mai propice de învățare a fizicii îl constituie experimentele integrate în lecție care permit elevilor să desfășoare, în condiții optime, o activitate independentă, intelectuală și practică, formându-le deprinderi și priceperi ce pot fi structurate astfel:
• Deprinderi de muncă intelectuală.
• Deprinderi de activitate practică.
• Deprinderi de tranziție între activitatea practică și munca intelectuală.
Printre DEPRINDERILE DE MUNCĂ INTELECTUALĂ se numără:
• Deprinderea de a observa științific - și constă în următoarele operații:
- identificarea sistemului sau fenomenului fizic (se poate realiza în structura substanței, producerea și transferul căldurii, interacțiuni termice, etc.),
- evidențierea proprietăților sistemului fizic și delimitarea factorilor ce condiționează un proces (ex: starea lichidă).
- alegerea modului de înregistrare a celor observate (ex: calcularea căldurii masice a substanței).
• Deprinderea de a proiecta un experiment: constă în următoarele operații:
* stabilirea ordinii desfășurării lui,
* precizarea mijloacelor necesare,
* alcătuirea unei scheme mintale,
• Deprinderea de a formula ipoteze cu privire la desfășurarea unui proces.
• Deprinderea de a prelucra datele unui experiment, de a identifica relațiile dintre factorii sau mărimile care intervin.
• Deprinderea de a formula concluzii într-un limbaj specific cunoașterii științifice: terminologie adecvată, limbaj matematic (formule, grafice), simboluri.
• Deprinderea de a confrunta rezultatele cu ipoteza spre a stabili dacă ele o confirmă sau nu.
• Deprinderea de a încadra cele învățate într-un sistem mai larg.
Printre DEPRINDERILE DE ACTIVITATE PRACTICĂ sunt:
• Deprinderea de a efectua corect măsurători cu ajutorul instrumentelor de măsură (ex. Măsurarea temperaturii).
• Deprinderea de a realiza practic un dispozitiv după model sau instrucțiuni.
• Deprinderea de a folosi sau mânui corect unele dispozitive sau aparatură de laborator (ca: vase gradate, pipete, cleme, lampă de spirt, etc.).
Printre DEPRINDERILE DE TRANZIŢIE ÎNTRE ACTIVITATEA PRACTICĂ și MUNCA INTELECTUALĂ pot fi:
• Deprinderea de a recunoaște în natură și tehnică sistemele sau procesele studiate în laborator.
• Deprinderea de a rezolva probleme aplicând legile sau formulele învățate.
• Deprinderea de a folosi tabele de constante fizice sau tabele matematice, temperaturi de fierbere ș.a..
Se formează și dezvoltă deprinderea de muncă în grup care presupune cooperare, organizare, valorificarea rezultatului experimentului, din punct de vedere al grupului, etc.
Ca obiect de învățământ, fizica studiată în viziune modernă are un caracter predominant formativ; a dispus întotdeauna de metode și mijloace diverse, multiple și favorizante pentru a putea fi predată și învățată. Eficiența acestor metode corect folosite este incontestabilă, iar suficiența lor în condițiile actuale, discutabilă, susceptibilă îmbunătățirilor și înnoirilor. Se impune alegerea strategiei care asigură formarea unor deprinderi de muncă intelectuală, independentă la elevi, cu accent pe dezvoltarea creativității gândirii.
În practică se verifică faptul că “orice lucru didactic bine făcut este rezultatul unui proiect didactic bine gândit”. Eficiența educațională se manifestă ca un fenomen complex și anume rezultatele elevilor au confirmat un progres real, în funcție de necesitatea utilizării fiecărui tip de experiment, cu mutații calitative atât în domeniul intelectual cât și în cel psihic.
Între elementele care concură la maxima realizare instructiv-educativă a lecțiilor, un rol deosebit îl ocupă participarea activă a elevilor . Problema activizării elevilor la lecții este considerată ca un principiu educativ care se întemeiază pe necesitatea punerii în mișcare a resurselor elevului ca factor al propriei sale dezvoltări.
Cerința activizării elevilor în educație izvorăște din caracteristica naturii umane care este capabilă să acționeze asupra mediului, transformându-l și în același timp modificându-se pe sine înseși în procesul muncii.
Climatul bazat pe coparticiparea elevilor la procesul propriei lor formări instituie în clasă o atmosferă de încredere și optimism, un puternic sentiment de demnitate, dispoziție spre cooperare, capacitatea de a aprecia și a recunoaște cunoștințele și experiența altora, de a primi sugestii, de a împărți răspunderea cu alții, deci o atmosferă în care toată lumea învață și relațiile dintre profesor și elev sunt firești, umane
BIBLIOGRAFIE
• C. Brudan și colectiv - Fizica în liceu-din metodologia predării - învățării, Editura Informed INTEX, Craiova, 1995
• N. C. Matei - Învățarea eficientă în școală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
• M. Ionescu - Lecția între proiect și realizare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982
• A. Isvoran, D. Dolha - Metodica predării fizicii prin aplicații si exemple, Tipografia Universități de Vest din Timișoara, 1997
• Sursa imaginii: https://pxhere.com/ro/photo/722080