Familia și rolul ei în activitatea școlară

Familia și rolul ei în activitatea școlară

Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament,
elevul/preșcolarul le datorează educaţiei primite în familie.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale
copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi
gândirea.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau
mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea
personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, dar
și comportamentul lor sociomoral.
Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece
influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, motiv
pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fără participarea
activă a părinţilor. Alături de şcoală, familia este unul din
factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia
oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii
sociale, dar influenţele educative exercitate de acestea sunt mai
puţin organizate decât cele ale familiei și şcolii.
Familia asigură sentimentul siguranţei şi îl ajută pe copil să
depăşească obstacolele inerente vieţii, este punctul de sprijin,
educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în
care trăiesc.
Educaţia în familie, prin “cei şapte ani de-acasă”,
influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe
care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii
şi le urmează.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a
fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca în vacanţe. Ea este
cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în
special cu şcoala. Şcoala este un factor care ajută copilul în
desăvârşirea propriei personalităţi.
Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului
sunt şcoala şi familia. În cadrul familiei moderne se produc
unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată din
trei generaţii cu familia formată din două generaţii, bunicii
participând din ce în ce mai puţin la educaţia nepoţilor. Alte
influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş
şi urbanizarea satelor. Astfel cresc posibilităţile de folosire a
mijloacelor audio - vizuale, contactul cu tehnică, preocupările
culturale şi sportive, şi rezultă o schimbare în mentalitatea
familiei.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice,
modurile de relaţionare interpersonală, atitudini ce
caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest
climat poate fi pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de
un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii,
fără a le satisface orice capriciu. Copilul simte că părinţii
se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele
lui, ca şi de rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de
disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc
acelaşi nivel de exigenţă. Climatul familial negativ este
caracterizat prin lipsa de autoritate a mamei, rolul de părinte nu
este îndeplinit cu calm şi consecvenţă, părinţii ajungând
deseori la divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului.
Astfel, copilului i se aplică pedepse corporale, este ameninţat
şi/sau admonestat.
Cauzele eşecul şcolar sau insuccesului şcolar determinate de
condiţiile de mediu familial sunt:
 atitudinea de neacceptare a dorinţelor copilului de către
părinţi (include respingerea, protecţia exagerată a acestuia şi
întreruperea sistematică a copilului în timpul jocului. Copilul
respins este brutal, singuratic, necomunicativ, certăreţ, etc.);
 aşteptările exagerate şi presiunile către învăţare,
fără a-i acorda încurajare şi suport afectiv;
 atitudinea severă faţă de copil, caz în care copilul devine
apatic, indiferent, protestează, se revoltă;
 atitudini negative faţă de profesori, școală, activitatea
intelectuală.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din
următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral și
estetic.
 Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea
asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de
pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai
bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor.
 Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul
familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia
vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de
munca depusă de părinţi în această direcţie. Familia oferă
copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.).
 Educaţia morală a copiilor - În familie se formează cele
mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult;
părintele este un exemplu pentru copil.
Îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei implică respectarea
cerinţelor socio -educaţionale:
- preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul
pregătii profesionale pentru a putea fi model şi pentru a sprijini
copiii în dezvoltare;
- asigurarea unui climat emoţional - afectiv echilibrat;
- cunoaşterea de către părinţi a obligaţiilor socio-educative
faţă de instituţia de învăţământ la care este înscris
copilul;
- antrenarea copiilor, în funcţie de particularităţile de
vârstă, la viaţa şi munca variată a familiei, evitându-se
situaţiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea
trebuinţelor lor;
- sprijinirea copiilor la învăţătură, prin supravegherea şi
îndrumarea lor în efectuarea temelor, lucrărilor şcolare etc.;
- să nu se condiţioneze, de către nimeni, obţinerea unor
rezultate la învăţătură.
- recompensa să se dea ca o urmare firească a rezultatelor bune
sau foarte bune la învăţătură;
- să li se acorde copiilor mijloace materiale şi financiare (bani)
în limita necesităţilor fireşti, evitându-se exagerările în
această direcţie, chiar în situaţiile când părinţii care au
venituri mai mari;
- să se manifeste o autoritate părintească raţională, umană,
justă;
- dragostea părintească să fie egală pentru toţi copiii;
indiferent de vârstă, sex alte diferenţieri individuale;
- copiii trebuie învăţaţi să stabilească relaţii numai cu
persoane cunoscute şi care le vor binele;
Mijloacele negative de educaţie precum: bătaia, luarea dreptului
la hrană sau insultele, care jignesc fizic şi moral, lasă
amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferenţa (abandonul
educativ), ca şi „cicălirea" educativă, trebuie să fie evitate
de către părinţi. O educaţie părintească bazată pe convingere
este mai eficientă şi de lungă durată, mai fiabilă, mai plină
de satisfacţii pe termen lung, atât pentru părinţi, cât şi
pentru copii.
Astăzi, relația familie - școală este o prioritate. Însă este
nevoie de timp și de efort, întrucât problemele comportamentale
și de educație ale elevilor nu dispar după o singură
intervenție. Uneori, atât familia, cât și școala vor fi nevoite
să lucreze împreună ani întregi pentru soluționarea problemelor
comune și pentru a-și oferi ajutor reciproc în vederea
accelerării progresului școlar al copiilor. În același timp,
este nevoie de acceptarea necondiționată a celuilalt. Relațiile
de colaborare sunt mult mai îmbunătăţite atunci când educatorii
îi abordează pe părinți la nivelul la care se află aceștia, nu
la nivelul la care ei (educatorii) cred că ar trebui sau ar putea
să fie. Astfel, sensibilitatea la diferențele dintre părinți în
ceea ce privește timpul, aptitudinile și cunoștințele lor va
împiedica emiterea de judecăți nefondate. Privind parteneriatul
familie-școală cu deschidere și interes, într-o manieră
dinamică și flexibilă, suntem în măsură să evităm o anumită
rutinizare a relaționării și să depășim modalitățile
tradiționale, clasice, de lucru cu părinții. În cadrul unor
coordonate definite de respect mutual, permisivitate, acceptare
necondiționată, căldură, empatie și absența oricărei
exploatări, parteneriatul are șansa de a fi constructiv. Numai
astfel vom reuși să găsim în psihologia educațională un loc
adecvat parteneriatului, astfel încât perspectivă din care sunt
privite locul și rolul copilului să permită o conexiune
eficientă a școlii cu viața reală, elevul învățând în cele
din urmă să fie bine ancorat în realitate și, în același timp,
un model pentru alții.
În consecință, unul dintre scopurile principale ale
parteneriatului este crearea unui mediu educațional care să
activeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze
implicarea activă în învățare. În acest sens, școala trebuie
să asigure un climat în care atât elevii, cât și părinții să
se simtă confortabil şi, pe cât posibil, să fie protejați de
tentația de a asocia școala cu sentimentul de eșec.
Dacă interacțiunile dintre familie și școală sunt de calitate,
cei care contribuie la stabilirea acestor relații se vor simți mai
puternic conectați, mai optimiști, mai respectați și mai
pregătiți în ceea ce privește ajutorul pe care îl pot oferi
elevilor în procesul învățării. Școala așteaptă ca
părinții să fie implicați, dar implicarea lor depinde de măsura
în care sunt invitați, informați și implicați în tot ce se
întâmplă.

Bibliografie:
1. Educaţia adulţilor: baze teoretice şi repere practice
/coordonatori Ramona Paloş, Simona Sava, Dorel Ungureanu – Iaşi,
Polirom, 2007;
2. Familia și rolul ei în educarea copilului /coordonator Elena
Bonchiș – Iași, Polirom, 2011;

Barbu Sanda,
Liceul Teoretic “Ion Creangă” Tulcea