IMPLICAREA EDUCAŢIONALĂ A PĂRINŢILOR

Educatoare ALZNER SABINA ELENA
Grădiniţa P.P. Nr. 4 – structura Gradiniţa P.P. Nr. 2
Reghin, Jud Mureş

Pentru fiecare individ, familia a avut şi are un rol foarte important. “Prin naştere, omul se trezeşte inserat într-o comunitate naturală - familia - care transferă şi perpetuează valori specifice umane.” (Bătrânu, 1980, 183)
Mediul în care copilul se dezvoltă de la naştere îl reprezintă familia. Meseria de părinte joacă un rol foarte important datorită faptului că părinţii sunt primii educatori ai copilului, dar o şcoală care pregăteşte părinţii pentru acest domeniu nu există. „Familia constituie primul factor cu influenţă socioeducaţională asupra copilului.” (Păun, 2002, 81) Din partea părinţilor toţi copiii au nevoie de afecţiune, de hrană, de igienă, de a fi trataţi cu respect şi demnitate.
“Părinţii sunt primii educatori care intervin în creşterea, dezvoltarea şi educarea urmaşilor lor. Aptitudinile şi competenţele acestora, la fel ca şi climatul familial în ansamblul său, au o influenţă fundamentală asupra devenirii personale a copilului. Educaţia parentală este, în consecinţă, un element-cheie în abordarea educaţiei pentru toţi la vârstele mici.” (Păun, 2002, 81)
Conform datelor ştiinţifice, comunicarea copilului cu mama începe deja în perioada dezvoltării intrauterine a fătului. Mama îndrăgeşte copilul cu mult înainte de naşterea lui, îl aşteaptă, îi alege un nume, se pregăteşte să-l nască. Această atitudine o face să fie calmă, pregătită pentru relaţiile cu copilul ce se vor stabili în curând. La rândul lui, copilul se dezvoltă bine şi îşi va face fericiţi părinţii prin sănătatea fizică şi neuropsihică.
Pentru copil ataşamentul de părinţi reprezintă forma de comunicare emoţională. Această legătură îi oferă copilului încredere şi siguranţă, îi permite să se manifeste liber şi să exploreze ceea ce îl înconjoară. În momentul în care copilul este separat de mamă, el devine îngrijorat şi nesigur, plânge, protestează, poate să cadă în depresie, devenind detaşat şi indiferent. Cercetările au demonstrat că neliniştea apărută la despărţirea de mamă la fetiţe se păstrează până la vârsta de 2,5 ani şi la băieţei până la 3,5 ani. Părinţii au datoria de a forma la copil încrederea că el este iubit, că ei îi poartă de grijă, iar de aceste legături el nu trebuie să se îndoiască niciodată. Un bun părinte are datoria de a satisface nevoile copilului, atât cele fizice de bază, cât şi cele afective.
Rolul părinţilor în formarea personalităţii copilului
Un aspect foarte important este formarea caracterului copilului. Acesta este un proces continuu şi de durată în care este necesară multă măiestrie, mult tact şi străduinţă, prin implicarea, antrenarea şi respectarea unor condiţii imperioase pentru a atinge un rezultat pozitiv:
 Iubirea faţă de copil exprimată prin apropiere sufletească, încredere şi înţelegere;
 Răbdarea;
 Încurajarea;
 Exemplul.
Se întâmplă adesea ca unii părinţi, având de fapt cele mai bune intenţii, să obţină efecte contra¬re celor dorite, datorită adoptării unui stil educativ greşit. Principalele erori derivate din stilurile parentale ce conduc la obţinerea unor efecte contrar aşteptărilor sunt:
 Asprimea exagerată: copilul este determinat să se închidă în sine sau să se revolte, ceea ce îi marchează educaţia şi formarea caracterului în mod negativ;
 Descurajarea şi umilirea: copilul este demobilizat în plan intelectual, afectiv şi voliţional;
 Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul: copilul este afectat, marcat în educarea şi manifestarea voinţei proprii.
Un rol important pe care îl are adultul ca părinte este acela de a nu înlătura libera exprimare a voinţei copilului, ci de a o încuraja, de a se susţine pe ea, de a o orienta moral.
După J.Pearce (Families and Friends, How to Help Your Children Enjoy Happy Relationships, Thorsons, 1991 formarea caracterului copilului este influenţată de trăsăturile pozitive şi negative proprii părinţilor lor.
Trăsăturile pozitive caracteristice părinţilor sunt:
• căldura şi afecţiunea;
• stabilirea clară a limitelor;
• recunoaşterea promptă a nevoilor;
• acceptarea neajunsurilor;
• capacitatea de a fi previzibil;
• fermitatea, stabilitatea;
• respectarea individualităţii;
• recunoaşterea calităţilor.
Trăsăturile negative tipice părinţilor sunt:
• răceala şi ostilitatea;
• îngrijirea insuficientă;
• indiferenţa faţă de nevoile copilului;
• neglijarea/respingerea;
• însuşirea de a fi imprevizibil;
• lipsa de respect;
• superioritatea. (J.Pearce apud Parlicov, Mija, 2004)
Părintele care se implică şi este atent la educaţia şi necesităţile copilului lui, reuşeşte să îi cultivă acestuia încrederea în forţele proprii, autonomia, respectul de sine şi responsabilitatea de la cea mai fragedă vârstă. Între comportamentele sociale ale copilului şi stilul parental există un raport stabil.
“Stilurile parentale sunt definite ca maniera în care părinţii îşi exprimă credinţele despre cum trebuie să fie părinţii buni sau cei răi. Toţi părinţii (cel puţin 99%) vor să fie părinţi buni şi evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însuşite de la părinţii lor, pentru că nu ştiu ce altceva să facă şi simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.” (Băran-Pescaru, 2004, 9)
Cercetările au demonstrat că există în principal 4 stiluri educative în familie, care corespund unui echilibru între dragoste şi limite. Aceste patru stiluri sunt (Băran-Pescaru, 2004, 9):
 de respingere/neglijare: dragoste scăzută şi limite scăzute;
 autoritarist: dragoste scăzută şi limite înalte;
 permisiv: dragoste ridicată şi limite scăzute;
 democratic sau echilibrat: dragoste ridicată şi limite înalte.
În stilul lor parental, părinţii îmbină atât dragostea, cât şi limitarea permisivităţii. Stilul parental specific este determinat de echilibrul dintre aceste aspecte.
Stilul părinţilor caracterizat prin respingere/neglijare presupune atât dragoste scăzută, cât şi limite scăzute. În această situaţie este inadecvată întâmpinarea nevoilor copilului. Aceşti părinţi manifestă lipsă de implicare emoţională şi de control asupra copilului, fiind reprezentanţii unui “stil parental indiferent”.
Stilul părinţilor autoritarişti este unul bazat pe fixarea limitelor, iar aceştia consideră că acestea sunt mult mai importante decât dragostea, relaţia dintre ei. Aceşti părinţi folosesc controlul extern pentu a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău şi manifestă rapiditate în acţiunea privind o problemă de disciplină. Ca rezultat al acţiunii educative a părinţilor, copiii sunt de obicei prompţi în reacţii şi rar negociază cu aceştia. Se marchează ideea de: „însuşirea respectului” şi de „furnizarea structurii”.
Stilul părinţilor permisivi este unul bazat pe dragoste, iar aceştia consideră că iubirea este mai importantă decât stabilirea unor limite. Aceşti părinţi folosesc ataşamentul şi legătura cu copiii, pentru a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău, îşi petrec foarte mult timp cu copii pentru a comunica, a negocia şi a explica. Totodată accentuează „creşterea autoîncrederii copilului“ sau crează sentimentul de „a se simţi importanţi”.
Stilul educativ democratic sau echilibrat este unul caracterizat atât prin dragoste ridicată, cât şi prin limite înalte. Aceşti părinţi folosesc concepte democratice ca egalitatea şi încrederea. Părinţii şi copiii sunt egali privind necesitatea de demnitate şi valorizare, dar nu şi privind responsabilitatea şi luarea deciziilor. Esenţa stilului este: “tratarea altora aşa cum ai fi vrut să te trateze ei pe tine”.
Acest stil este atribuit figurilor parentale importante din viaţa noastră, iar aceste per¬sonaje sunt de obicei proprii noştri părinţi.
Indiferent de stilul educativ al părinţilor, aceştia profilează pentru copilul lor anumite năzuinţe şi dorinţe pe care n-au reuşit personal să le înfăptuiască în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul reprezintă un nou viitor. Cei mai mulţi părinţi adoptă modelul educaţiei pe care au primit-o sau acţionează exact invers, dacă nu au fost mulţumiţi de modelul educaţional al propriilor părinţi.
De fapt, în mod practic, fiecare familie îşi conturează propriul stil educativ, care implică coeziunea (armonică sau dizarmonică) a stilurilor parentale personale ale ambilor părinţi. Pentru îndeplinirea pe deplin a rolului de bun părinte acesta se va obişnui.

BIBLIOGRAFIE:
- Băran-Pescaru, Adina. (2004). Parteneriat în educaţie, familie – şcoală – comunitate. Bucureşti: Editura Aramis.
- Băran Pescaru, Adina. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti: Editura Aramis.
- Bătrînu, Emilia. (1980). Educaţia în familie. Bucureşti: Editura Politică.
- Parlicov, Eugenia, Mija, Violeta. (2004). Eu şi familia mea. Conversaţie cu adolescenţii. Gunivas.
- Păun, Emil, Iucu, Romiţă (coord.). (2002). Educaţia preşcolară în România. Iaşi: Editura Polirom.