Incluziunea reală-un parteneriat școală-familie

Incluziunea reală- un parteneriat
școală-familie

Cîrjan Ileana, profesor
Școala Gimnazială ”Elena Farago”, Craiova

În perioada actuală, se întamplă destul de des ca
relaţiile familiei cu şcoala să fie aproape inexistente sau să
aibă un caracter informal, ocazional. În condiţiile şcolii
incluzive, părinţii participă direct la viaţa şcolii şi pot
influenţa anumite decizii care privesc procesul educaţional.
Absenţa sau indiferenţa părinţilor în ceea ce priveşte
problemele educaţionale ale copilului vine în opoziţie cu ideea
de integrare sau incluziune. În acest sens apar o serie de
dificultăţi cauzate de atitudinea de reţinere sau neîncredere a
părinţilor care rezultă din reprezentări/mentalităţi eronate
cu privire la viaţa şi evoluţia şcolară a unui copil cu
cerinţe educative speciale. Părinţii au dreptul să-şi exprime
propria viziune asupra modului de funcţionare a şcolii şi să
participe concret la influenţarea actului managerial din şcoală.
De asemenea, familiile copiilor cu cerinţe educative speciale au
obligaţia să se implice în activităţile extraşcolare ale
copiilor şi să dea dovadă de răbdare şi înţelegere faţă de
schimbările mai lente sau mai rapide din viaţa copiilor lor.
Incluziunea reprezintă esenţa unui sistem
educaţional ce se caracterizează prin promavarea egalitaţii în
drepturi şi responsabilităţii, flexibilitatea programelor
şcolare, implicarea activă a comunităţii în programele şcolii,
parteneriat cu familia. În reuşita educaţiei incluzive un rol
important revine familiei. Relaţia familie-şcoală se bazează pe
încredere. Comunicarea eficientă asigură încrederea reciprocă.
La începutul parteneriatului cu părinţii, profesorii trebuie să
se gândească ce pot învaţa de la părinţi despre copiii lor.
Pentru ca această comunicare să fie eficientă profesorii trebuie
să apeleze la bune deprinderi de ascultare. Ascultând atent
părintele, se poate stabili o relaţie deschisă cu sprijin
reciproc. A şti să asculţi înseamnă a fi capabil să creezi
premisele colaborării. Ascultarea activă înseamnă a fi cu
adevărat activ .
Pentru o mai eficientă susţinere a şcolii incluzive
din partea familiilor, membrii acestora trebuie să satisfacă un
minimum de cerinţe:
-să participe activ la toate activităţile şcolii şi să se
implice în promovarea practicilor de integrare şcolară a copiilor
cu cerinţe speciale la toate nivelurile vieţii sociale ;
-să fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi
susţinerea integrării persoanelor cu cerinţe speciale din
comunităţiile lor ;
-să sprijine profesorii în alegerea unor strategii realiste cu
privire la evoluţia şi formarea copiilor în şcoală şi în
afara ei ;
-să fie parteneri sinceri de dialog si să accepte fără rezerve
colaborarea cu echipa de specialişti care se ocupă de educarea
şi recuperarea copiilor lor, urmărind împreună progresul
înregistrat de copil în diverse situaţii de viaţă ;
-să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport ale
părinţilor şi să împărtăşească şi altora experienţele
personale cu propriii copii la activităţile desfăşurate în
mijlocul familiei;
-să fie convinşi de avantajele oferite de şcoala incluzivă
copiilor cu cerinţe speciale şi să accepte fără resentimente
eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea deficienţelor
acestora;
Școlile întâlnesc cele mai mari dificultăţi atunci
când se confruntă cu bariere pe care le consideră externe şi cu
mult în afara controlului şcolii –condiţiile de acasă şi din
familia elevului care afectează abilitatea acestuia de a fi complet
receptiv la oportunităţile educaţionale pe care le oferă
şcoala. Este necesar să se realizeze aici un echilibru. Cu
siguranţă că şcolile şi profesorii nu pot să rezolve toate
problemele sociale pe care le întâlnesc. Dar, cadrele didactice
trebuie să combine o concentrare pe responsabilităţile lor
profesionale distincte cu dezvoltarea continuă a unui climat
tolerant şi cald care ţine seama de nevoile, problemele şi
istoria de viaţă a tuturor elevilor.
Prin comunicarea bilaterală părinţii creează un
parteneriat strâns în sprijinul copiilor, se formează comunitatea
şi cultura şcolii, cadru în care aceştia se simt ca “membrii
ai unei familii”. Părinţii răspund la această cultură prin
participarea la educaţia copiilor în moduri în care ei înşişi
niciodată nu le-au cunoscut.
Factorii care influenţează părinţii în implicarea
lor în educaţia copiilor, includ:
1. nivelul educaţional al părinţilor;
2. grupurile din care ei fac parte;
3. atitudinea conducerii şcolii;
4. influenţele culturale;
5. problemele familiei în îngrijirea copilului.
Familia trebuie să exercite o influenţă pozitivă asupra
copilului, rolul său fiind foarte important în dezvoltarea
acestuia din punct de vedere fizic, intelectual, moral.
Familia este mediul normal în care personalitatea
unui copil, cu sau fără deficienţe, se dezvoltă armonios sub
toate aspectele.
Succesul educaţiei inclusive este asigurat de comunicarea dintre
familie şi şcoală.
Copiii au rezultate bune la şcoală, se integrează
dacă familiile se interesează îndeaproape de educaţia lor.
Părinţii sunt cei care cunosc cel mai bine copilul şi reprezintă
o importantă sursă de sfaturi pentru profesori.
Şcoala incluzivă şi toate cadrele didactice trebuie să creeze un
mediu primitor pentru implicarea familiei în recuperarea ,
adaptarea şi integrarea propriului copil cu cerinţe speciale,
prin:
-solicitarea tuturor familiilor cu copii care prezintă cerinţe
educaţionale speciale să participe la aplicarea programului
educaţional şi terapeutic propus;
-recunoaşterea cerinţelor şi drepturilor familiilor de a alege
dacă, în ce măsură, cum şi când pot participa la cât mai
multe activităţi terapeutice, pentru continuarea lor acasă;
-includerea familiilor, în mod obişnuit şi consecvent, în
schimbul de informaţii despre copil;
-identificarea resurselor din cadrul programului educaţional şi
recuperator-terapeutic al elevilor cu cerinţe speciale prin care se
pot sprijini activităţile părinţilor;
-anunţarea familiei în legătură cu activităţile propuse în
programul recuperator-terapeutic şi completarea lui la
solicitările părinţilor;
-informarea familiilor despre schimbările survenite în cadrul
programului;
-acceptarea feed-backului primit de la familie ca informaţii utile
în ameliorarea programelor destinate educării şi recuperării
elevilor cu CES.
Parteneriatele şcoală – familie vin în sprijinul
îmbunătăţirii comunicării dintre părinţi şi profesori. Ele
se evidenţiază în activităţi comune, participarea părinţilor
la diferite cursuri în care se explică acestora ce înseamnă o
regulă în familie, ce înseamnă o pedeapsă când nu au fost
respectate regulile şi ce înseamnă o laudă. Realizarea
parteneriatelor funcţionale presupune un sistem de activităţi
cuprinse într-un plan pe termen scurt şi mediu, cu obiective şi
responsabilităţi clare.

Bibliografie:
Gherguţ, A. (2006), “Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe
speciale”. Editura Polirom
Maria Andruszkiewicz, Keith Prenton – „Educaţia incluzivă.
Concepte, politici şi practici în activitatea şcolară”,
Popescu, M.(2000).“Implicarea comunităţii în procesul de
educaţie”. Editura Corint
Sitografie:
https://tribunainvatamantului.ro/cum-ne-comportam-cu-copiii-cu-cerinte-educationale-speciale/