„Îndrumări”pentru atingerea obiectivului fundamental: succesul școlar!

„Îndrumări”pentru atingerea obiectivului fundamental: succesul școlar!

Formarea personalităţii umane, ca proces complex de devenire şi formare, nu se poate realiza decât strâns legată de activitatea de educaţie şi învăţare. Ştiinţa este preocupată de evoluţia personalităţii umane, de dimensiunea individuală şi socială a învăţării, de condiţiile în care se produce învăţarea şi căile de optimizare a învăţării. Activitatea de învăţare se circumscrie procesului de formare şi dezvoltare a personalităţii pe baza interacţiunilor omului cu mediul, ceea ce implica în acelaşi timp, interacţiune şi complementaritate între pedagogic şi psihologic. În contextul evoluţiei informaţionale din ultimii ani, învăţarea şcolară a suferit transformări în sfera obiectivelor. Ea nu trebuie să conducă doar la asimilarea de informaţii ci şi la formarea de capacităţi de orientare, la gândire divergentă şi creativitate, la flexibilizarea structurilor cognitive şi atitudinale care să permită copilului adaptarea optimă la schimbările contemporane. Principalul obiectiv al învăţării şcolare în acest context este succesul.
În procesul instructiv – educativ, profesorul trebuie să folosească metode active cu ajutorul cărora să-i influenţeze pe elevi în direcţia dorită, metode care să dea rezultatele aşteptate, în caz contrar, procesul educativ nu poate fi realizat. În practică, se întâmplă adesea ca unele măsuri luate de profesor să nu exercite nici o influenţă asupra elevului. De asemenea, se întâmplă foarte des ca aceleaşi măsuri educative să aibă efecte diferite la copii diferiţi. Aceasta se explică prin faptul că elevul relaţionează diferit la măsurile educative, în funcţie de: trăsăturile personalităţii lui, cauzele care-i determină o anumită conduită, relaţiile existente între elev şi profesor, între elev şi cei din jurul său, atitudinea elevului faţă de metodele şi procedeele folosite. Prin urmare, acțiunile exercitate de către profesor sunt condiţionate întotdeauna de elev. De aceea, în organizarea procesului de predare – învăţare, trebuie să se asigure tratarea individuală a elevilor, profesorul trebuie să încerce o întreagă varietate de metode şi procedee înainte de a le găsi pe cele mai potrivite prin care să-l influenţeze pe elev, fapt care necesită o muncă uriaşă, timp şi energie, fără ca totuşi efectul să fie întotdeauna pozitiv. Lovindu-se de conduita unui elev, de insuccesul acestuia, de o anumită trăsătură a personalităţii sale, profesorul reacţionează adesea la manifestările acestuia, fără să ia în considerare sau fără să analizeze cauzele care le–au determinat, ideile, motivele, sentimentele, atitudinea care se ascund în spatele acestora.
Trebuie să se aibă în vedere cauzele care generează comportarea greşită a elevilor, pornind de la considerentul că, deşi manifestările par identice la prima vedere, ele sunt determinate de cele mai diverse motive, ceea ce necesită metode diferite de abordare.
„ Metoda cea mai bună, aprecia Nicolae Iorga, are valoarea pe care i-o dă omul care o întrebuinţează”. Explicarea evenimentelor fără implicarea elevilor face din lecţie o activitate monotonă, nu activează gândirea, are valenţe educative inferioare în comparaţie cu activităţile în care sunt implicaţi elevii. Folosirea unor metode activ – participative concentrează atenţia asupra unor observaţii, concluzii, sporeşte capacitatea de receptare a conţinuturilor şi noţiunilor.
Să luăm şi cazul în care elevul încalcă disciplina la lecţie pentru că şi-a asumat rolul de bufon al clasei, distrându–şi colegii cu diverse năzbâtii. În timpul orei, profesorul trebuie să creeze un climat de muncă în clasă, prin trasarea de sarcini concrete fiecărui elev, prin alternarea acestora cu perioade de expunere şi explicaţie care să concentreze elevul spre obiectivele lecţiei. Ritmul rapid de derulare a predării – învăţării distrage atenţia, ca de altfel şi ritmul lent, care nu permite concentrarea atenţiei. Acţiunile profesorului trebuie să fie echilibrate, orientate atât asupra propriei sale comportări la clasă, cât şi asupra comportamentului elevului. Dialogul elev – profesor şi profesor – elev trebuie axat pe subiectul lecţiei, cu conţinuturi şi obiective legate de instruirea prezentată de programa şcolară. Activitatea de predare – învăţare nu trebuie să se bazeze pe dictatul lecţiei sau pe schemele pe tablă cu conţinuturi nesemnificative. Memorarea mecanică nu facilitează învăţarea, dimpotrivă, blochează gândirea şi imaginaţia.
Să luăm un alt exemplu din domeniul muncii cu elevii rămaşi în urmă la învăţătură. Să analizăm o măsură educativă, ca de pildă activităţile de recuperare. De obicei, la aceste activităţi se recurge în toate cazurile de rămânere în urmă la învăţătură, indiferent de cauza care determină situaţia elevilor. De aceea, această măsură este departe de a fi eficace în toate împrejurările. Atunci când un elev nu cunoaşte procedeele şi mijloacele corecte de învăţare, planul de recuperare având ca scop numai repetarea cunoştinţelor dintr-un anumit capitol nu va avea eficacitate. Până nu se lichidează cauza principală care determină fenomenul respectiv, nu se va lichida nici fenomenul ca atare. Elevul tot va rămâne în urmă la învăţătură, chiar dacă va învăţa capitolul respectiv. Cu un astfel de elev trebuie să se desfăşoare o muncă de alt gen: el trebuie ajutat să-şi însuşească procedeele şi mijloacele corecte, specifice activităţii de învăţare. Dacă, în schimb un elev nu progresează pentru că îi lipseşte spiritul de răspundere, activităţile suplimentare care contribuie la formarea unei atitudini juste faţă de învăţătură, vor avea doar un efect parţial. Rămânerea în urmă a acestui elev nu va fi însă pe deplin lichidată. Prin urmare, activităţile suplimentare întreprinse cu un grup de elevi rămaşi în urmă la un anumit obiect, având drept scop numai repetarea unui capitol slab însuşit, nu vor fi nici pe departe eficace pentru toţi elevii. Ele sunt utile numai pentru o anumită parte din ei, tocmai de aceea trebuie înlăturate metodele, procedeele şi mijloacele de învăţământ monotone şi folosirea celor activ – participative care conduc către formarea şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor de muncă intelectuală. Realizarea acestui obiectiv este determinată atât de necesitatea creşterii calităţii şi eficienţei activităţii de învăţare, cât şi de pregătirea elevilor pentru autoinstruire, autoeducaţie şi autoformare.
Munca intelectuală presupune anumite tehnici instrumental–acţionale, familiarizarea elevilor cu aceste tehnici înseamnă a-i învăţa să înveţe. Tehnica muncii intelectuale reprezintă un ansamblu de prescripţii privind igiena, organizarea şi metodologia muncii intelectuale, elaborat în scopul reducerii efortului şi al măririi randamentului acestei munci.
A forma elevilor priceperi şi deprinderi de activitate intelectuală înseamnă a le prezenta şi demonstra modul de utilizare a metodelor şi tehnicilor de studiu şi a crea situaţii pentru exersarea lor. Pe această bază, elevii vor dobândi capacitatea de a privi critic modul lor de învăţare şi își vor adapta metodele şi tehnicile potrivit particularităţilor proprii, ajungând astfel să-şi formeze un stil propriu de muncă intelectuală, care va contribui la obținerea succesului școlar!

prof. Angelica Niculică
Liceul Pedagogic „ Nicolae Iorga” Botoșani

Bibliografie:
• Grigoraş, Ioan, Predarea – probleme contemporane, Editura Spiru Haret, Iaşi 1994.
• Cristea, Sorin, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
• Jinga Ioan, Istrate, Elena, Manual de pedagogie, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 1998.