Integrarea elevilor cu dificultăți de învățare( C.E.S.) în școala de masă

Integrarea elevilor cu dificultăți de învățare( C.E.S.) în școala de masă
Profesor de sprijin: Stoica Magdalena Mariana
Școala Gimnazială Specială Târgoviște

Modelul integrării are la bază o filozofie bazată pe încrederea în copil şi în capacităţile sale. Teza sociopedagogică de bază: adaptarea şcolii la copil şi tratament egal, dar bazat pe o ped-gogie în care discriminarea pozitivă şi spiritul suportiv sunt coordonate de bază.
Cadrele didactice identifică trei modalităţi de integrare/incluziune a copiilor cu C.E.S.:
1.1. Integrarea în şcoala publică, care devine o „şcoală pentru toţi” inclusiv pentru copii cu C.E.S.
1.2. Deschiderea şcolii speciale spre şcoala publică şi comunitate şi dezvoltarea de programe speciale educaţionale de socializare.
1.3. Şcoala specială devine şcoala integratoare pentru copiii cu dizabilităţi severe şi asociate.
Copilul cu nevoi speciale integrat în şcoala obişnuită are nevoie de adaptare curriculară, sprijin psihopedagogic, acceptare şi susţinere din partea învăţătorului/profesorului integrator dar şi de un mediu social propice dezvoltării, de un rol bine definit, recunoscut în grupul în care îşi va petrece majoritatea timpului – clasa de elevi. Profesorul de sprijin împreună cu profesorul/învăţătorul integrator trebuie să recunoască faptul că integrarea copilului cu nevoi speciale este dependentă de modul în care clasa, ca întreg, îl acceptă printre membrii ei, iar acest lucru poate să devină ho-tărâtor în cazul unui copil cu deficienţe.
Copiii cu dificultăţi de învăţare/dezvoltare reprezintă o categorie aparte de copii cu C.E.S. În primul rând, aceşti copii nu sunt deficienţi. Se poate spune că la un moment dat în evoluţia lor, toţi copii pot prezenta dificultăţi de învăţare. Prin urmare, trebuie făcută o delimitare clară între copilul cu dificultăţi de învăţare şi copilul deficient. Un copil cu dificultăţi de învăţare, pe baza unui program eficient, poate depăşi momentul. Sigur, acest copil trebuie să beneficieze de ajutorul unui profesor de sprijin, de ajutorul unei echipe de profesionişti.
În cazul copiilor cu dificultăţi de învăţare rolul cel mai important îl are învăţătorul/ profesorul clasei, atât din cauza bugetului de timp alocat cât şi din perspectiva integrării precoce, cadrul didactic al clasei fiind cei care îi depistează, în cele mai multe cazuri pe elevii cu dificultăţi.
Printre componentele profesorului de sprijin intră şi suportul pentru copiii cu dificultăţi de învăţare. Abordarea poate presupune munca de parteneriat (cu profesorul/învăţătorul) sau de elaborare şi aplicare a unui program personalizat. De asemenea, un rol foarte important îl are profesorul de sprijin în abordarea consultanţei/suportului pentru cadrul didactic de la clasă şi pentru pă-rinţii unui copil aflat în dificultate.
Important de menţionat este faptul că un copil cu dificultăţi de învăţare nu va fi orientat spre învăţământul special. El va trebui să beneficieze de ajutorul profesorului de sprijin şi al cadrului didactic de la clasă.
În activitatea propriu-zisă a profesorului de sprijin este de remarcat relaţia strânsă cu învăţătorul (profesorii) clasei, atât în planificare, cât şi în realizarea lecţiilor. Ambele cadre acordă importanţa cuvenită dialogului, formal şi informal, dintre profesori, lucrul în echipă.
Cadrele didactice de sprijin lucrează cu elevii cu dificultăţi atât în clasă, în parteneriat cu învăţătorul (profesorii) clasei, cât şi în camera de resursă.
Pentru fiecare copil cu dificultăţi de învăţare se elaborează un plan de intervenţie personalizat, plan ce se realizează în colaborare de către învăţătorul clasei şi profesorul de sprijin.
Planul de intervenţie este un instrument de lucru permanent pentru unul sau mai mulţi membrii ai echipei de intervenţie. Înainte de toate el se constituie într-un demers pentru a cunoaşte copilul/elevul şi a aviza măsurile educative care i se potrivesc.
Planul de intervenţie personalizat corespunde în fapt nevoii de abordare cât mai individualizată a problemelor de învăţare şi identifică teza potrivit căreia fiecare copil fiind diferit, fiecare problemă trebuie cunoscută şi tratată individualizat. El este un instrument conceput să răspundă nevoilor personale ale unui copil aflat în dificultate. Prin a-ceastă modalitate se propun obiectivele învăţării şi inserţiei sociale, se determină criterii de evaluare, se precizează intervenanţii, se descriu modalităţile şi resursele necesare pentru a sprijini copilul aflat în dificultate să se adapteze şi să în-veţe mai bine.
Orice plan de intervenţie în dificultăţi de învăţare are următoarele elemente componente:
- numele şi prenumele copilului;
- concluziile evaluării complexe (ale comisiei de expertiză complexă care a evaluat copilul);
- echipa de intervenţie;
- obiective pe termen lung şi obiective pe termen scurt;
- strategiile didactice folosite în intervenţie;
- perioada de intervenţie;
- evaluarea însuşirii obiectivelor stabilite pentru perioada respectivă;
Elaborarea planului de intervenţie se înscrie într-un demers global în care se face la început evaluarea forţelor, identificarea dificultăţilor, cunoaşterea resurselor, un diagnostic prescriptiv şi etapele preconizate pentru intervenţie.
Planul de intervenţie personalizat este privit şi ca un instrument educaţional de planificare şi programare a activităţilor educaţional-terapeutice şi de cercetare a intervenţiilor.
Un plan de intervenţie personalizat trebuie să cuprindă următoarele elemente:
1. Obiectivele învăţării care sunt specifice, mai precise decât scopurile.
Enunţul obiectivelor se face în termeni de comportament observabil şi măsurabil (ex. : merge, vorbeşte, îşi încheie singur haina, ştie tabla înmulţirii etc.).
Precizarea condiţiilor presupune indicarea unor informaţii privind timpul, locul, materialul, ajutorul acordat pentru manifestarea unui anumit comportament.
Pragul reuşitei este un indice cantitativ care stabileşte minimul ce trebuie realizat pentru ca obiectivul să fie atins. El se formulează sub formă de procentaj, proporţie, frecvenţă, durată.
Durata de realizare (ex.: într-o lună , elevul „X” va învăţa tabla înmulţirii cu 5).
2. Strategia de intervenţie şi învăţare
Inventariază mijloacele utilizate pentru a ajuta elevul să realizeze obiectivele vizate.
Descrie ce trebuie să facă CDS/itinerant şi sarcina pe care trebuie să o execute elevul pentru a atinge un obiectiv.
Se stabilesc următoarele: CINE execută? CÂND execută? CUM execută?
Se identifică obstacolele ce pot împiedica atingerea obiectivelor şi soluţiile de contracarare.
3. Evaluarea învăţării şi a intervenţiilor
Măsurarea precede evaluarea şi constă în determinarea valorii unei acţiuni cu ajutorul cifrelor.
Evaluarea prin obiective, numită şi criterială constă în a stabili dacă subiectul a achiziţionat comportamentul-ţintă (enunţat prin obiectivele învăţării, depăşind pragul de reuşită stabilit).
Procesul de măsurare şi evaluare este continuu: la începutul derulării PIP, în timpul şi la sfârşitul demersului de intervenţie şi învăţare.
4. Revizuirea PIP şi luarea deciziilor
Nu trebuie efectuată la perioade mai mari de 3 luni.
Se estimează dacă obiectivele au fost atinse sau nu şi se iau decizii în consecinţă:
- dacă obiectivul a fost atins, se trece la alt obiect;
- dacă nu este atins, se poate decide continuarea programului încă o perioadă (prin alegerea unei alte metode sau sprijin suplimentar);

Structura unui PIP

Numele şi prenumele elevului: ................................................…..................
Vârsta: .............................
Domeniul de intervenţie: ...............................................................................
Specialişti implicaţi: ......................................................................................
Data realizării PIP: ...........................................
Data revizuirii PIP: ...........................................
Obiective.....
Metode şi mijloace de realizare...........
Perioada de intervenţie.............
Criterii minimale de apreciere a progreselor.............
Metode şi instrumente de evaluare..................
Indiferent de sistemele care există şi funcţionează în şcoală, procedurile de concepere şi evaluare a planului de intervenţie, trebuie să fie operaţionale/funcţionale/realiste.
Planul de intervenţie trebuie să fie realizabil atât pentru elev, cât şi pentru cadrele didactice
Având în vedere că lucrez de 13 ani pe o catedră de profesor de sprijin într-o şcoală de masă vă pot spune că, lucrând în colaborare cu cadrele didactice de la clasele unde sunt integraţi elevi cu dificultăţi de învăţare şi elaborând împreună planurile de intervenţie personalizată, progresele acestor elevi sunt evidente, iar integrarea lor socială este o reuşită.

BIBLIOGRAFIE:
Verza Emil, 1998, Educația integrată a copiilor cu handicap, UNICEF& RENINCO
Vraşmaş Traian, 2001, Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Ed. Aramis