Între lumea arhaică și cea modernă: Povestea șezătorii de la Fălticeni

,,Este o datorie a noastră, a tuturor, să încercăm păstrarea tradiţiilor şi desigur a costumelor populare” (Elisabeta Luşcan, învățătoare din comuna Bogdănești)

Istoricul zonei Fălticeni
Prima atestare scrisă a orașului de astăzi apare sub forma unui sat și provine din 15 martie 1490, atunci când vistiernicul lui Ștefan cel Mare - Isac a cumpărat satul Fulticenii de pe Șomuz de la Neacșa, fiica lui Hanea, cu 200 de zloți țărănești. A doua atestare documentară datează din data de 12 martie 1554, când Alexandru Lăpușneanu a dăruit moșia cu același nume Mănăstirii Moldovița. Ca oraș, Fălticeniul a luat ființă, conform însemnărilor dascălululi Vasile de pe Cazania de la biserica Fălticenii-Vechi, în anul 1779.
Începuturile orașului Falticeni sunt caracteristice multor orașe românești și pot fi situate în primele veacuri ale Evului Mediu moldovenesc. Exista un grup de sate pe valea Șomuzului Mare: Brosteni, Costesti, Padureni, Șoldanesti, Folticeni, Oprișeni, Buciumeni. Despre orașul Fălticeni se spune, în Marele Dicționar Geografic al României, că este întemeiat de stolnicul Ioniță Bașotă în anul 1780, prin hrisovul domnitorului Constantin Moruzi, din 8 august, și că, îndată după întemeiere, târgul Șoldănești, adică Fălticenii de astăzi, s-a populat cu locuitori din satul Baia, refugiați aici în urma unei mari inundații a râului Moldova (nu există însă nici o atestare documentară în acest sens).
Așezarea este mult mai veche, așa cum susține și Arthur Gorovei, deoarece vechimea ei se confundă cu vechimea satului Fălticenii-Vechi despre care vorbesc documentele din secolul al XII-lea.
În 1795 a fost construită Sinagoga Mare (cea mai veche dintre cele 13 care au fost ridicate în oraș). Ea a fost distrusă într-un incendiu, a fost reconstruită în 1854, fiind și acum în funcțiune.
Orașul s-a numit, la început, Târgul Șoldănești sau Târgul Șomuzului, iar prin anaforaua din 29 martie 1826, emisă de către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, Târgul Fălticeni, unde, după 1775, de când Austria a ocupat nordul Moldovei, numit apoi Bucovina, s-a stabilit și prefectura noului ținut Suceava, după ce mai întâi fusese la Rădășeni.
Numele lui se trage, după părerea istoricilor Ion Bogdan, Nicolae Iorga și Mihai Costăchescu, de la Stan Pântece, numit și Foltic, proprietarul moșiei și satului Fălticenii Vechi.
Gustav Adolf Zikelli, luându-se după o legendă transilvăneană, bănuiește că numele orașului vine de la numele unui colonist sas, Fâln Hannes din Weillau (Transilvania), care ar fi unul și același cu Hanea, tatăl Neacșei, de la care a fost cumpărat satul în 1490 de către vistiernicul Isac, iar Virgil Tempeanu crede că numele se trage de la cuvântul „foltău”, nume dat de țăranii de la munte la coaja bradului. Discuții au fost și în privința denumirii de Folticeni sau Fălticeni. Forma ce s-a impus însă a fost cea de Fălticeni.
Fălticenii reprezintă de fapt o transformare în oraș a unor sate existente încă de pe la 1400 și mai devreme. Numele s-a schimbat din Șoldănești în Fălticeni în anul 1836, după numele satului și moșiei Fălticenii Vechi. În perioada interbelică a fost reședința județului Baia. Ulterior, între 1950 și 1968, a fost reședință raională în cadrul regiunii Suceava. Din 1968 este oraș în cadrul județului Suceava. În anul 1995 a fost ridicat la rangul de municipiu, fiind în prezent una dintre cele cinci localități cu acest statut de pe teritoriul județului.

Șezătoarea – un obicei tot mai rar al vremurilor noastre
Modernitatea, globalizarea tot mai accentuată, transformările inerente care asaltează satul românesc, au dus la dispariţia multor tradiţii şi obiceiuri specifice acestui spaţiu. Tot mai mult ele sunt ,,reînviate” de către dăscălimea rurală, în special, în spectacole şcolare sau cu prilejul unor festivaluri folclorice. Pe lângă acest aspect, pasionaţii, învăţători şi profesori au consemnat în pertinente studii tradiţiile şi obiceiurile pe cale de dispariţie.
Șezătoarea, ca obicei tradiţional se desfășoară astfel: ,,În casa unui om cu stare se adunau fete şi feciori sau chiar neveste tinere pentru a lucra şi pentru a se distra, pentru a se întâlni şi cunoaşte”. Şezătoarea are etapele ei: fixarea locului şezătorii, de obicei ,,la o femeie bătrână, singură”, chemarea feciorilor prin diverse ritualuri, în care magicul se amesteca inedit cu realul. În şezătoare, munca se împletea cu distracţia, cu naratul, se spuneau ghicitori, se relatau întâmplări hazlii. Sunt trecute în revistă jocurile distractive din şezătoare, tiercu, petrecerea care marca sfârşitul sezonului şezătorilor. Bine definită şi exemplificată este claca, întrajutorarea la muncile grele. Ea era de mai multe feluri: de uns, de gunoi, de căpăluit, de secerat, de desfăcat, de cosit, de cărăuşit etc.
Din păcate (aşa era firesc), după 1990 şezătorile au devenit ,,răzleţe”. Ne întâlnim cu ele doar ca puneri în scenă de către elevi şi dascălii lor sau de către grupuri folclorice consacrate. Spectacolul atât de îndrăgit de oamenii satului arhaic ,,s-a mutat” în muzeu şi în amintirile noastre.
Un om al locului, Sebastian Bunescu își amintea : "Era o chemare la şezătoare, duminica după slujbă sau în altă zi. Erau mai multe tipuri de şezători, unele în care venea fiecare cu lucru de acasă, şi erau şezători la care gazda dădea de lucru. Venea ziua respectivă, undeva seara se adunau fetele, prima dată, la casa gazdei, erau invitate în casă, se spuneau diverse formule de politeţe, după care se apucau efectiv de lucru. În timp ce lucrau mai cântau, se mai întindeau la poveşti, cine ştia şi avea voce mai frumoasă cânta singură, cântau şi-n grup, spuneau şi ghicitori, bârfele satului. La un moment dat veneau şi băieţii, mai la sfârşitul şezătorii, de obicei veneau şi cu ceteraşi, şi, la fel, îşi cereau permisiunea de a se aşeza în şezătoare, participau şi ei, unii şi lucrau, lucrau chiar la împletit ciorapi, deci făceau şi lucruri care acuma nu ai zice că le-ar face băieţii şi nici nu le-am asocia cu muncile bărbăteşti. Una dintre funcţiile principale ale şezătorii, pe lângă cea evidentă, de lucru, era cea matrimonială. Aicea se cunoşteau tinerii, se înfiripau anumite poveşti, era o pregătire pentru măritiş".
În aşteptarea Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului fălticenenii, ca în orice prag de Crăciun se întâlneau la șezătoare. Ea se făcea ca o întrunire ce avea loc seară de seară, cu excepţia zilelor de marţi şi duminică, a fetelor sau a femeilor căsătorite, bineînţeles, fiecare separat. Şezătorile se organizau după terminarea muncilor agricole de toamnă, începând cu Postul Crăciunului, când nopţile începeau să crească şi zilele să se micşoreze şi ţineau până la începutul Postului Mare.
Fetele se adunau într-o casă hotărâtă de ele de comun acord cu gazda, contra unei contribuţii în bani, fuioare de cânepă, uneori şi zile de muncă peste vară, sub o formă de clacă. Tot sub formă de clacă ajutau şi flăcăii la transportul şi tăiatul lemnelor pentru casa şezătorii.
Şezătoarea începea după ce se însera şi ţinea uneori până dimineaţa la cântatul cocoşilor, când fetele îşi adunau fusele şi porneau spre casă. Încă de la sosirea cu furca de tors fetele începeau să „horească”, cântând cântece care aveau scopul de a-i avertiza pe feciori că a început şezătoarea. Aceştia vizitau în fiecare seară şezătorile, umblând grupuri-grupuri dintr-una în alta. În sat erau câte trei-patru şezători de fete pe noapte iar unele dintre gazde erau aceleaşi ani la rând.
Uneori erau şezători separate pentru fete şi pentru copii. Dintre locurile unde erau şezători la Rădășei amintim: şezătorile de fete - la Irinuca lui Costan pe Vale, la Simon, la Bica (care avea şi fluier), la Mizgan Iacob, și șezătorile de copile la Gruia.
Dacă o fată refuza un fecior la joc, aceasta risca la plecarea acasă să fie alungată cu „suveie” de către băieţii care erau solidari în asemenea cazuri. Se cânta, se spuneau ghicitori şi bancuri, se juca, se dădea cu sita când se observa că nu vin feciorii, iar pentru atragerea tinerilor, fetele aveau farmecele lor.

Şezătorile de iarnă
Lumea din care face parte țăranul român a fost întotdeauna plină de obiceiuri și tradiții inedite, prin care oamenii au încercat să dea însemnătate anumitor momente sau întâmplări din viața lor.
În sufletul satelor din zona Fălticeni găsim tradiții unice manifestate cu ocazia șezătorilor numite şi habă sau clacă. Acestea se organizau în serile lungi de iarnă, cu excepţia zilelor de marţi şi vineri, când nu se torcea, a duminicilor și a zilelor de sărbătoare. Ele au reprezentat întâlniri ale femeilor din sat pentru a toarce lâna, cânepa, inul, a curăța porumbul, a croșeta sau pentru a coase. Însă atmosfera șezătorilor nu se limita doar la munca în sine. În cadrul acestora fetele erau integrate în colectivitatea femeilor, se cânta, se rosteau balade, ghicitori sau zicale, precum și jocuri colective.
Șezătorile de la Șoldănești aveau atât rolul de a implica tineretul în activități tradiționale și a le transmite mai departe cât și de a favoriza întâlnirea acestora. Pe lângă poveștile despre viața satului, despre oamenii și întâmplările din localitate, femeile ajungeau până în punctul de a hotărî cine cu cine se căsătorește sau care cupluri se vor despărți. Gazda șezătorii era aleasă din timp pentru a preîntâmpina anumite aspecte care ar determina participanții să se sfiască de la anumite aspecte ce țin de această tradiție. Camera trebuia să fie încăpătoare, iar musafirii erau serviți cu mâncăruri tradiționale (sarmale, plăcinte, gogoși, etc.) precum și cu vin sau țuică fiartă, fiind răsplătită de musafiri prin muncă sau anumite bunuri materiale precum lemne de foc, făină, zahăr, sau altele.
Din acest registru special al șezătorii fac parte și urătorile specifice, care fiind transmise prin viu grai, reprezintă expresii culturale unice ale tradiției populare românești. În cadrul unei șezători descoperim urători specifice pentru fiecare moment al acesteia: urătorile de început de șezătoare prin care musafirii cer permisiunea gazdei, urători de joc, urători rostite de fetele și feciorii din cadrul șezătorii, precum și strigăturile și urătorile specifice momentului final al șezătorii.
Șezătoarea – o frumoasă tradiție păstrată de-a lungul anilor cu sfințenie de bătrânii satului, azi a început însă să-și piardă definiția pentru tineri. Din cercetările făcute de noi descoperim că în puține zone rurale din zona Moldovei, din Transilvania și Maramureș acestea încă mai sunt practicate.