Mediul de familie şi importanţa lui în educarea copilului

Mediul de familie şi importanţa lui în educarea copilului

În educarea „puiului de om”, părinţii, educatorii, şcoala şi societatea în general sunt mijloacele cele mai importante.
Printre problemele importante ale învătământului în această etapă de schimbare şi modernizare rapidă se găseşte şi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între care familia ocupă un loc privilegiat. Familia, prima şcoală a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele deprinderi, dar şi primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilităţi clare şi diverse. Întrebarea care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijiile vieţii zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzătoare copiilor le lisesc pregătirea psiho-pedagogică, experienţa.
În prezent, din ce în ce mai mulţi pediatri, psihologi şi educatori din întreaga lume consideră că vârsta preşcolară are o importanţă covârşitoare pentru:
1. Dezvoltarea creierului adică: creşterea numărului de celule, creşterea numărului de legături dintre celule şi mielinizarea fibrelor nervoase.
2. Maturizarea comportamentului adică: decizie adecvată unei situaţii, control asupra reacţiei la mânie, respect pentru proprietatea individuală şi pentru integritatea fizică a altei persoane.
3. Capacitatea de a învăţa: concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie (perspicacitate), capacitatea de memorizare, etc.
Fără îndoială că dezvoltarea intelectuală şi conturarea personalităţii este un proces de lungă durată, care începe de la naştere şi continuă până la adolescenţă. Dar, la vârsta mică se pun bazele (fundamentul) acestui lung proces de formare intelectuală şi de definire a caracterului.
Dezvoltarea intelectuală şi maturizarea comportamentului depind atât de moştenirea genetică cât şi de mediul în care trăieşte copilul. Mediul de familie poate să exercite o influenţă pozitivă sau negativă care să persiste tot restul vieţii.
Factori cu o influenţă negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentaţia insuficientă sau dezechilibrată, îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecţiuniisau a exprimării, etc.
În primii 5 ani de viaţă, copiii pot să înveţe mai mult decât în oricare altă perioadă. Învăţarea este mai uşoară când copilul este motivat, adică simte plăcere şi interes pentru ceea ce învaţă, simte simpatie şi afecţiune pentru persoana de la care învaţă, simte că este iubit, preţuit, respectat şi protejat.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării lor, luctu de care ar trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.
Există şi voi enumera câteva din posibilele atitudini şi comportamente ale părinţilor şi implicaţiile lor în formarea profilului moral al copilului.
 „Familia severă”- în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitatea şi echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaţionale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar întâmpla în cazul în care părinţii aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul creşte timorat cu gândul pedepsei, ascunde greşelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv şi efectiv de părinţi şi îşi caută înţelegerea şi afectivitatea în altă parte. Aşa se nasc „găştile” şi „bandele” de minori. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în tabere: unul „sever” şi unul „indulgent”. Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, cu trăsături de personalitate pe care nu şi le doreşte nici un părinte pentru copilul său.
 „Familia permisivă”- stă la polul opus al familiei severe, are un climat de „puf”. Un asemenea copil va fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce părinţii doar datorii. Acest copil se adaptează şi se încadrează cu mari dificultăţi în colectivele de şcoală sau mai târziu la locul de muncă.
 „Familia rigidă”- prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de nereuşită şi sancţiune. Cadrul didactic trebuie să intervină, după ce cunoaşte situaţia reală, prin vizite la domiciliu, discuţii cu părinţii (în particular) sugerându-le cu discreţie, tact şi calm în ce mod şi sub ce formă se poate atenua şi echilibra severitatea .
 „Familia libertină”- creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi. Cadrul didactic trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranţa de sine în sensul obţinerii unor rezultate bune la învăţătură, capacitatea de decizie, spiritul de independenţă. Punerea în gardă a părinţilor în legătură cu pericolul evoluţiei nefavorabile a copiilor este posibilă şi necesară. Părinţii trebuie să înţeleagă bine relaţia dintre faptă şi măsura ei educaţională. În climatul educaţional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea şi blândeţea, afectivitatea şi sobrietatea, larghetea şi stricteţea) toate însă cu măsură şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Scopul educaţiei este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ şi sociabil.
Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum şi ploaia bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul.”

Educatoare: Vărzescu Mihaela-Elena
Grădiniţa cu program normal Pătuleni, judeţul Argeş