METODOLOGIA CERCETĂRII DE TEREN. Principiile cercetării aplicate. Tipuri de cercetare aplicată

METODOLOGIA CERCETĂRII DE TEREN

• Principiile cercetării aplicate. Tipuri de cercetare aplicată

Pregătirea culegerii – orice cercetare trebuie să aibă un scop, să se desfăşoare în vederea realizării unui ţel dinainte stabilită. O cercetare la teren a folclorului se poate desfăşura pe mai multe planuri, după natura problemelor urmărite. În linii mari, acestea se pot grupa în trei categorii, în faţa cărora culegătorul se comportă diferit.
Cea mai simplă culegere este ancheta restrânsă asupra unei probleme de amănunt. Un cercetător intreprinde studiul monografic al unui tip oarecare sau urmăreşte caracteristicile stilistice ale unei specii dintr-o anumită zonă. De obicei, într-o astfel de cercetare, folcloristul a studiat materialul cules din publicaţii şi arhive, şi-a întocmit planul lucrării şi şi-a schiţat ideile pe care le va expune. Adesea, materialul cules este lacunar sub anumite aspecte, neglijate de cercetători şi e nevoie de lămuriri suplimentare. În unele cazuri, cercetătorul simte chiar nevoia să verifice anumite aspecte semnalate de culegătorii antecedenţi. Câteodată bănuieşte că se află în faţa unor documente apocrife şi pentru a avea mai multe temeiuri în a le respinge, cercetătorul simte nevoia să meargă pe urmele culegătorilor. Se poate spune că aproape în toate cercetările cu domeniu mai restrâns e nevoie de astfel de sondaje, de anchete restrânse, deoarece materialul folcloric e cules cât se poate de neunitar, atât ca adâncime şi scrupulozitate metodologică, cât şi ca cuprindere teritorială.
O astfel de anchetă implică cel mai simplu tip de culegere. E mai mult o culegere de completare, cu profil restrâns. Ea nu comportă decât un culegător – cercetătorul respectiv – singurul avizat asupra ceea ce mai lipseşte în lucrarea plănuită. Durata ei e restrânsă, comportând adesea pentru o localitate numai câteva ore.
Adesea, cercetătorii au folosit şi colaborarea localnicilor. Problema fiind restrânsă şi simplu de cuprins, ea nu oferă greutatea oferită de chestionarele ample care pur şi simplu îl copleşesc pe intelectualul sătesc.
Al doilea tip de culegere îl constituie culegerea de specialitate. Sfera se lărgeşte la cuprinderea unei specii, sau chiar a unui gen. O astfel de culegere se poate face şi de un specialist, dar cel mai adesea se impune o participare sporită, mai cu seamă la speciile care au text şi melodie. Cea mai mică celulă de culegere o constituie deci filologul şi muzicologul, la care se adaugă asistenţa tehnică necesară pentru înregistrarea sonoră şi vizuală. O astfel de culegere se desfăşoară pe zone, progresiv, pornind de la datele culegerilor vechi, în tendinţa de a epuiza repertoriul naţional şi pe plan teritorial. În prezent, tehnica dezvoltată (reportofon, cameră) nu mai impune cu necesitate prezența unei echipe tehnice.
Culegerea cea mai complexă este aceea care caută să consemneze întreg repertoriul unui sat, al unei zone. Aceasta este culegerea de tip monografic care surprinde corelaţiile dintre speciile şi genurile folclorice pe plan local. Se înţelege că o astfel de culegere nu poate fi dusă la capăt decât de o echipă alcătuită din specialişti pentru toate speciile folclorice. Dacă numărul acestora este mare, durata cercetării va fi mai restrânsă. Experienţa de până acum a arătat că un sat mediu ca mărime poate fi cercetat de o echipă mai numeroasă într-o săptămână, dar nu în sezonul muncilor agricole. O atare echipă ar trebui să cuprindă: un filolog sau un muzicolog pentru folclorul obiceiurilor- iar dacă sunt doi, unul va fi pentru folclorul obiceiurilor calendaristice, celălalt pentru ciclul familial; un filolog şi un muzicolog pentru genul liric, un coregraf şi un muzicolog pentru jocuri şi intrumente, doi filologi pentru proza populară, un filolog şi un muzicolog pentru baladă unde aceasta mai există. Dacă numărul cercetătorilor e mai mare, delimitarea culegerii se poate face şi în cadrul unei specii după categoriile de vârstă ale informatorilor – copii, tineri, maturi, bătrâni.