Mihai Eminescu şi filosofia indiană

1. India şi cultura română
Punctele de convergenţă între cultura română şi cea indiană
sunt multiple şi surprinzătoare, ele putând fi urmărite în
egală măsură în literatură, muzică, dans, arte plastice sau
costumele tradiţionale ale celor două popoare. Lucian Blaga,
sesizând faptul că filosofia indiană a exercitat o atracţie
evidentă asupra celor mai eminente spirite din cultura noastră,
vorbea de o asimilare totală a motivelor de provenienţă indică,
intrate în însăşi fiinţa noastră de unde ele nu mai pot fi
smulse decât distrugând ţesuturi vitale. Ţinând seama de
nivelul, de dimensiunile, de proporţiile interioare ale culturii
româneşti, mi s-a părut deodată că nicăieri în Europa
gândirea indică n-a avut o înrâurire de aceeaşi calitate ca
tocmai în România, adăuga Blaga.
Trecând în revistă prezenţa motivelor indice în cultura
română, Amita Bhose aminteşte de Alexandria, legată de viaţa
indiană din vremea lui Alexandru cel Mare, una dintre cele mai
răspândite cărţi populare a cărei influenţă se regăseşte la
Miron Costin, Nicolae Costin sau Constantin Cantacuzino, dar şi în
iconografia, onomastica, proverbele, zicătorile şi colindele
româneşti. De asemenea, Varlaam şi Ioasaf, istoria modificată a
vieţii lui Buddha, repovestită de un creştin după textul
sanscrit Lalitavistara, a influenţat gândirea românească.
Sindipa – povestirile înţeleptului indian Siddhapati despre
falsitatea femeilor – precum şi Paňcatantra, oglinda prinţilor
prin fabule animaliere, sunt alte două opere care îşi regăsesc
influenţele marcante în literatura şi mentalitatea românească.
Într-o cronologie simplistă, primul dintre învăţaţii români
care a vorbit despre cultura indiană la noi a fost Dimitrie
Cantemir, urmat de B.P. Hasdeu, M. Eminescu şi M. Eliade,
oprindu-ne doar la cei ce pot fi consideraţi modele culturale.
Contactul cu India, cultural pentru unii, fizic chiar pentru Eliade,
a însemnat aprofundarea semnificaţiei simbolului şi deschiderea
către înţelegerea folclorului românesc şi a protoistoriei sale.

3. Eminescu şi India
Într-o scrisoare datată 12 noiembrie 1973, adresată istoricului
literar Dumitru Micu, Mircea Eliade scria: Mă apropiam de Eminescu
ca indianist. Nu discutam influenţele şi sursele (în care nu prea
cred). Încercam să stabilesc o paralelă între două paradoxale>: pesimismul filosofic al lui Eminescu şi extraordinara
lui prezenţă în concretul românesc (care-l face cel mai profund
gazetar politic al epocii sale); poziţia paradoxală a filosofiei
indiene în primul rând Vedānta, afirmând pe de o parte
irealitatea lumii (maya) şi acceptând, pe de altă parte,
structurile sociale, riturile tradiţionale, chiar şi cultul
idolilor. Gândirea indiană a rezolvat aparenta contradicţie,
postulând cele două perspective (hic et nunc şi in aeternum)
drept trepte ontologice. Deşi nu cunosc nici un text al lui Mihai
Eminescu în care să se facă aluzie la această metafizică>, bănuiesc că o împărtăşea; altminteri ar fi
riscat o paranoia, căci nimeni nu poate trăi indefinit o
de asemenea proporţii. Mai ales un geniu ca Mihai
Eminescu.
La rândul său, Lucian Blaga credea că în sufletul lui Eminescu
arde o nostalgie indică şi că Eminescu a presimţit o secretă
afinitate între fondul dacic şi modul spiritului indic .
Amintirile prietenilor – Caragiale, Slavici, I. P. Florantin,
Ieronim G. Bariţiu, Teodor V. Ştefanelli – creionează portretul
unui tânăr Eminescu fascinat de India şi de religia buddhistă,
cunoscând încă de la 20 de ani învăţăturile lui Platon,
Conficius, Zoroastru şi Buddha. Prietenii şi-l amintesc pe
Eminescu fascinat de buddhism, capabil să vorbească ore întregi
despre subiectul respectiv. Ştefanelli îşi aminteşte chiar de
pasiunea cu care Eminescu aborda acest subiect: părea transportat
şi adesea pronunţa plin de o deosebită însufleţire cuvintele:
O, Buddha Sakya Muni!
Climatul intelectual românesc de dinainte de 1869 manifestă
preocupări pentru cunoaşterea civilizaţiei şi culturii
popoarelor orientale, chiar a familiarizării cu literatura indiană
şi cu limba sanscrită. Interesul lui Eminescu pentru indologie nu
este cu totul inedit în epocă. G. Călinescu aminteşte despre
prelecţiunea pe care Titu Maiorescu o ţine la Iaşi, în 1876,
despre sistemul indian de castă şi modul în care Buddha a
reformat acest sistem. De loc de ignorat sunt recenziile unor opere
de sinteză în domeniu pe care Hasdeu le publică în Columna lui
Traian şi pe care Eminescu le-a citit cu siguranţă.
Chiar şi manuscrisele eminesciene anterioare studiilor universitare
conţin câteva însemnări referitoare la lumea indiană. În
catalogul bibliotecii gimnaziale din Cernăuţi figurau cărţi din
care Eminescu putea afla informaţii despre acest subiect (Filosoful
indian sau chipul de a trăi cineva fericit în soţietate, de
exemplu, o traducere de la 1853 a lui Iancu Buznea). De altfel,
atunci când Eminescu a făcut cunoştinţă cu Caragiale, i-ar fi
vorbit o noapte întreagă despre poezia germană, despre India
antică, despre daci şi despre Ştefan cel Mare , adică despre
teme de care va fi constant preocupat. Abia perioada studiilor
universitare vieneze (1869 - 1872) înseamnă pentru preocuparea lui
Eminescu saltul către un alt climat cultural şi un alt nivel de
formare intelectuală.
D. Vatamaniuc a demonstrat că Eminescu şi Slavici îşi iau
primele informaţii serioase despre buddhism şi confucianism din
Chine moderne ou Description historique, géografique et littéraire
de ce vaste empire, d’après des documents chinois editată în
două volume de Jean Pierre-Guillaume Pauthier şi
Antione-Pierre-Louis Bazin în 1853. În orice caz, este de presupus
că Eminescu studiază sistematic civilizaţia şi cultura
popoarelor orientale în epoca berlineză (1872 - 1874), când îşi
pregătea doctoratul. De altfel, toţi biografii lui Eminescu au
punctat faptul că acesta era preocupat încă din perioada
studiilor de la Cernăuţi de istoria antică şi de mitologie,
preocupare confirmată şi de cursurile pe care Eminescu le audiază
la Universitatea din Berlin în 1872 şi 1873, între care şi
cursul de civilizaţie indiană ţinut de Albrecht Weber. Tot aici
este posibil să fi urmat şi cursuri dedicate studiului sanscritei
pentru care Eminescu avea serioase preocupări, dovadă şi
traducerea parţială a gramaticii sanscrite a lui Bopp pe care o va
realiza în 1886. Interesat de o traducere fidelă a acestei
gramatici, Eminescu îşi însuşeşte chiar scrierea devanagari .
De asemenea, s-a stabilit că Eminescu cunoştea Introducere în
istoria buddhismului indian a lui Burnouf.
Interacţiunea cu opera lui Schopenhauer a fost, probabil, un imbold
pentru Eminescu spre descoperirea lumii spirituale a Indiei antice,
o lume care nu îi era deloc străină, însă, nici înainte.
Studiile recente demonstrează că Eminescu îi este mult mai puţin
tributar filosofului german decât s-a crezut la început.
Preocupările de indianistică ale lui Eminescu nu au trecut
neobservate. Exegeza a remarcat şi a analizat aceste aspecte.
Profesorul Demetrio Marin crede că familiarizarea lui Eminescu cu
gândirea indiană antică nu poate fi pusă la îndoială, fiind
demonstrată de mărturiile contemporanilor şi de însemnările
personale ale poetului .
În studiul Indianismul lui Eminescu, Mircea Itu ţine să
sublinieze din capul locului că, în opinia sa, Eminescu nu a fost
un indianist de formaţie, prin indianismul său înţelegând
filiaţiile dintre opera eminesciană şi cultura indiană .
Contactul cu marea cultură indiană s-a făcut pe cale livrescă,
dar nu trebuie ignorată nici cunoaşterea intuitiv-afectivă.
Întâlnirea raţională cu filosofia indiană s-ar putea să fi
fost pentru Eminescu doar bucuria regăsirii unor spaţii rezonante
cu ceea ce el simţea şi gândea deja. Indiferent de importanţa
lor, izvoarele externe, şi în cazul Indiei, nu spun nimic dacă nu
sunt raportate la o precunoaştere, cea care dă ponderea actului
creator, observă Sergiu Al. George, adăugând: Ca atare, prezenţa
Indiei în conştiinţa lui Eminescu nu o vom căuta în suprafaţa
temelor, ci în trama intimă a viziunii sale poetice .
În demersul ontologic eminescian bazat pe o permanentă mişcare
retroactivă, de scufundare conştientă în trecut, către timpul
originar, Mihai Cimpoi vede un aspect asemănător cu naşterea
iniţiatică buddhistă, care presupune moartea faţă de existenţa
profană şi reînvierea în libertate, beatitudine şi
necondiţionatul nirvanei.
Un tablou cuprinzător şi edificator al textelor importante de şi
despre cultura indiană pe care Eminescu ar fi putut să le studieze
în limba de origine sau în traduceri latine, germane, franceze sau
engleze poate fi studiat în cartea Amitei Bhose, Eminescu şi India
.
În opinia cercetătoarei amintite, nu vasta cultură eminesciană
de indianistică este relevantă, ci faptul că această cultură
filosofică indiană devenise pentru Eminescu o formă de regăsire
a eului său într-o conştiinţă originară . Cât priveşte
influenţa indiană asupra gândirii eminesciene, Amita Bhose,
cercetând operele literare ale lui Eminescu, consideră că se
poate vorbi întâi de influenţa literaturii sanscrite, apoi de cea
a filosofiei buddhiste, urmată de filosofia ortodoxă din
Bhagavad-gĩtā, Upanişade şi Manava-dharma-sastra (Legile lui
Manu), terminând cu Vedele, ceea ce constituie cea mai
ştiinţifică şi mai ordonată metodă a studiilor indologice.
Viena şi Berlinul au fost pentru Eminescu două momente fericite
în care i s-a prilejuit întâlnirea cu filosofia indiană spre
care predispoziţiile şi cerinţele sale sufleteşti îl trimeteau
intuitiv cu mult înainte, după cum relevă lirica de tinereţe a
poetului în care Amita Bhose găseşte importante puncte de
convergenţă cu gândirea vedică, upanişadică sau cu literatura
vaişnavă.
Eu sunt Buddhist, (…). Religia mea îmi comandă de-a nu spune
decât atâta cât poate s-aducă pe-o fiinţă la cunoştinţa de
sine, la acea fulguraţie intelectuală care să-l facă a vedea că
degeaba răul se zbate, degeaba răutatea se frământă, degeaba
minciuna se luptă, căci luptă în contra unei puteri constante,
care există pururi în contra lui Brahm, a adevărului. Aceste
rânduri le scria Eminescu în 1883, atunci când cunoştinţele
sale de filozofie indiană se cristalizaseră cu siguranţă în
urma muncii sale de autodidact, dar şi după studiile universitare
berlineze, şi pot fi considerate un credo.
Este evident însă că studiile vieneze şi berlineze au marcat o
limpezire în gândirea eminesciană care se va aşeza de acum pe
baze ştiinţifice. Cursurile pe care le audiază (de filozofie,
istoria filosofiei, indologie) îi vor deschide noi orizonturi de
cunoaştere şi îl vor determina la aprofundare prin studiu
individual.
Timpul eminescian ondulat (a se observa frecvenţa repetiţiei ca
figură de stil) prezintă similitudini cu unda – formă unică de
manifestare a gândirii la indieni.
Creaţiile poetice ale anilor 1879 – 1883 stau sub semnul unei
calmări interioare în care Amita Bhose vede influenţa
buddhismului pe care Eminescu îl va fi aprofundat deja şi în care
va fi regăsit ecourile propriilor sale gânduri şi concepţii.
Doctrina indiană stipulează că lumea fenomenică nu este decât o
simplă iluzie, o nălucire a simţurilor, o maya, inexistentă sub
aspect ontologic şi, ca atare, ceva ce nu merită trăit.
Desprinderea de simţuri echivalează cu obţinerea libertăţii.
Ieşind din contingent, omul este capabil să contemple scurgerea
iluzorie a evenimentelor vieţii sensibile. Eminescu aderă la
această concepţie negativă asupra lumii fenomenale, concepţie cu
care, probabil, se familiarizase prin intermediul filosofiei
schopenhauriene. Cercetători de prestigiu precum Rosa del Conte şi
Demetrio Marin avertizează, însă, că nu trebuie să
supralicităm influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu şi
nici să reducem pesimismul eminescian la cel schopenhaurian. Mai
mult, Rosa del Conte crede că pesimismul eminescian este structural
gnostic .
Spirit mai puţin pătruns de creştinism , Eminescu nu vede în
sfântul creştin un ideal uman. Demetrio Marin opinează că
idealul uman al poetului şi filosofului Eminescu este ascetul
indian, mai ales cel buddhist , care încearcă să atingă, prin
detaşare completă de tot ceea ce ar putea constitui atracţie
fenomenală, fericirea supremă, echivalentă cu stingerea în
Nirvana, în nefiinţă.
Prezenţa ideilor indiene de-a lungul întregii creaţii
eminesciene, fie că ne referim la poezie, la proză sau chiar la
publicistică, trădează o preocupare statornică din partea lui
Eminescu pentru această cultură.