MODALITĂȚI DE INTEGRARE ȘI ACTIVARE A ELEVILOR CU CES

Prof. înv. primar Unciu Nicoleta
Liceul Teoretic „Radu Petrescu” Prundu- Bîrgăului

Obiectivul principal al școlilor de masă în care învață elevii cu CES este asigurarea integrării acestora în mediul școlar. Școala trebuie să aibă în vedere transformarea elevului într-o persoană activă, capabilă să-ți creeze propriile procese și strategii de raționament, utile pentru rezolvarea problemelor reale cu care se confruntă.
Copiii care au deficiențe fizice, sezoriale sau intelectuale se pot confrunta cu dificultăți de ȋn-vățare și participare la viața comunității. Sarcina școlii este de a-l integra, accepta pe copil, pentru că, schimbând mediul, efectul deficienței este mai puțin evident.
Multe dintre efectele deficiențelor se pot reduce ȋn cazul ȋn care copiilor li se oferă sursa de a interacționa cu colegii și adulții din comunitatea căreia aparțin, de a ȋncerca o diversitate de medii care să minimalizeze impactul deficienței lor, precum și a fi ȋnvățați de părinți și profesori să-și ȋnsușească noi abilități.
Este necesar să ne schimbăm concepția și convingerile despre propria persoană ȋn sensul că putem face față unor copii cu dizabilități, precum și altor provocări ale scolii.
De asemenea, este nevoie de o adaptarea procesului instructiv-educativ la posibilitățile inte-lectuale, la interesele cognitive, la ritmul și stilul de ȋnvățare al elevului. Toți elevii care participă la procesul de educație trebuie să beneficieze de o diferențiere educațională pentru că au abilități di-ferite, interese diferite, au experiențe de ȋnvățare diferite, provin din medii sociale diferite, au dife-rite comportamente afective (timiditate, emotivitate), au potențial individual de ȋnvățare și stiluri de ȋnvățare diferite.
Ȋn calitate de profesor, am fost pusă ȋn situația de a avea la clasă elevi cu cerințe educative speciale și, ȋn astfel de situații, am ȋncercat să găsesc cele mai bune modalități de predare-ȋnvățare pentru a-i determina pe toți participanții la actul educațional să se implice activ și conștient ȋn acti-vitățile derulate.
Primul pas este integrarea acestora ȋn activitățile școlare și extracurriculare. Valoarea educa-ției incluzive pentru orice elev constă ȋn faptul că este ȋmpreună și poate să colaboreze cu ceilalți copiii. Profesorii au datoria de a ȋncuraja acest lucru, mai ales că experianța demonstrează că elevii cu cerințe speciale pot să fie izolați chiar și atunci când se află ȋn clasă.
Cel mai mare obstacol ȋn fața incluziunii este, de regulă, atitudinea negativă. Ȋncurajați copiii să fie prietenoși cu cei cu cerințe speciale. Pentru a realiza o includere socială este esențial ca toți elevii să lucreze și să se joace ȋmpreună.
Ȋn procesul de predare, comunicarea este esențială. Profesorul trebuie să comunice cu elevii, elevii trebuie să comunice cu profesorii, precum și ȋntre ei. Comunicarea ȋnseamnă o permanentă transmitere și primire de mesaje: folosirea gesturilor, expresii ale feței, imagini-simboluri, cititul, scrisul, limbajul semnelor, cântece, dansuri sau teatru.
Ȋn organizarea clasei trebuie să se țină seama de așezarea mobilierului. Băncile să fie așezate ȋn grupuri, pentru ca elevii să poată lucra ȋmpreună, să se ajute și să fie situați cât mai aproape de profesor.
Ȋn proiectarea unei lecții, luați ȋn considerare ceea ce trebuie să știe după realizarea lecției elevii - ȋn ansamblu, și, ȋn particular, anumiți elevi. De mare folos sunt strategiile individuale.(fișele de lucru, testele cu scris mai mare, lucrul ȋn echipă). Trebuie adaptat ritmul unei lecții și volumul de informații.
Planurile individuale identifică abilitățile copilului ȋn diverse arii curriculare. Profesorul trebuie să observe sau să evaluaze nivelul de competență a copiilor, interesele și cerințele specifice, precum și ceea ce este capabil să facă elevul singur, cu ajutor foarte puțin sau fără ajutor. Fiecare lecție trebuie să implice activități de diferite tipuri: activități cu toată clasa, lucru ȋn grup, lucru ȋn perechi, sarcini individuale.
Copilul cu CES poate lucra ȋmpreună cu un alt coleg mai capabil care, după ce și-a terminat sarcina pe care a avut-o el de rezolvat, ȋl poate ajuta să-și organizeze munca. Astfel, ambii elevi sunt avantajați (ȋnvățare elev-elev).
Materialul didactic este esențial ȋn această privință. Profesorii pot folosi la lecții panouri lumi-noase, planșe sau imagini afișate pe perete. Dacă școala are posibilitatea de a lucra cu profesorii resursă sau profesori specialiști, aceștia pot fi solicitați să ajute profesorii de la clasă ȋn planificarea și proiectarea lecțiilor și la stabilirea metodelor de predare-ȋnvățare adecvate.
Un alt aspect, de care trebuie șă ținem seama, este managementul comportamentului. Unii co-pii au un comportament care deranjează desfășurarea lecțiilor. Toți copiii trebuie să ȋnvețe cum să se comporte acceptabil din punct de vedere social. Toți cei care lucrează cu copilul la școală trebuie să convină asupra aceleiași abordări și atitudini de reacție (răspuns) la comportamentul copilului, mai ales prin aplicarea de pedepse și recompense.
Important este că orice plan de a face fată unui comportament neadecvat trebuie să cuprindă modalități de impunere a comportamentelor pozitive. Astefel, copiii ȋnvață ceea ce nu trebuie să facă, nu ceea ce trebuie să facă. Metoda aplicată ȋn cazul unui elev poate să nu funcționeze ȋn cazul altui elev! Atitudinile controlate și contestate reprezintă cheia succesului ȋn astfel de cazuri.
Un ultim aspect demn de luat ȋn seamă este munca ȋn echipă. Profesorii implicați pot face schimburi de experiență organizând asistențe la ore, pot cere sfatul altor colegi de școală sau pot apela la specialiștii disponibili din localitate (persoane implicate ȋn proiecte comunitare de reabi-litare sau ȋn școli speciale). Ideal ar fi, ca ȋn fiecare școală, să existe profesori de sprijin pentru a-i ajuta pe elevii cu cerințe speciale. Comportamentul unor copii se datorează unor probleme emoțio-nale sau sunt reacții la experiențe neplăcute.
Acest mod de gândire plasează responsabilitatea asupra educatorilor și comunității. Dacă noi nu reușim să realizăm niciunul din aspectele amintite, atunci dizabilitatea copilului se poate accentua. Nu deficiența ȋn sine ȋl „trage ȋnapoi” pe copil, ci modul ȋn care societatea tratează problema.

Bibliografie:
Gherguţ, A. (2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Stategii diferenţiate şi incluzive în educaţie, Editura Polirom, Iaşi.
Popovici, D. (1998) – Învăţământul integrat sau incluziv, Editura Corint, Bucureşti.
Stela Coman, (1995), Copii cu C.E.S. Ghidul profesorului, Editura Comenius, București.