Natura înconjurătoare - sursă de îmbogățire a limbajului și de stimulare a comunicării elevilor cu CES

STIMULAREA COMUNICĂRII ȘI A LIMBAJULUI LA ELEVII CU CERINȚE
EDUCAȚIONALE SPECIALE

Comunicarea reprezintă una dintre trebuinţele fundamentale de
ordin spiritual al oamenilor, fiind o modalitate esenţială de
interacţiune psihosocială, un schimb de mesaje între
interlocutori menit să realizeze o relaţie interumană durabilă
pentru a determina mnţinerea ori modificarea comportamentului
individual sau de grup.
Apariţia şi dezvoltarea cu întârziere a limbajului, precum şi
dificultăţile în procesul comunicării la elevii cu cerinţe
educaţionale speciale determină ca, una dintre preocupările
noastre să fie aceea de a le forma deprinderi de comunicare în
orice împrejurare, plecând de la faptul că elevul cu CES
prezintă două principale distorsiuni: încetineala şi
pasivitatea, pe de o parte, inerţia, pe de altă parte. Vocabularul
copiilor cu dizabilităţi, sub aspectul cuvintelor, noţiuni cu
caracter abstract, este mult limitat. Adeseori, într-un context
diferit de cel în care au fost învăţate, aceste cuvinte sunt
greşit folosite.
Analizele conduitelor verbale investite în actul comunicării la
copiii cu dizabilitţi au relevat faptul că personalitatea lor
manifestă o conduită verbală simplificată, mutilată,
neorganizată, percepţia şi prelucrarea informaţiilor fiind
fragmentată, neunitară.
La cel mai înalt nivel al sistemului psihic uman, limbajul
acţionează în strânsă legătură cu gândirea. La copiii cu
dizabilităţi această relaţie este afectată din cauza
nedezvoltării gândirii, cu efecte asupra nedezvoltării
limbajului, comunicării şi a reglării conştiinţei. Acest raport
determină, în ultimă instanţă, construirea unei personalităţi
dizarmonice. De aceea, dezvoltarea limbajului este esenţială
pentru maturizarea celorlalte procese psihice cu care se află
într-o legătură indisolubilă. În cazul copiilor cu CES,
dezvoltând limbajul, mai ales sub aspect semantic, contribuim la
realizarea unor progrese în sfera personalităţii lor, realizând
astfel o mai bună adaptare la mediul de existenţă
Pentru a evita situaţiile în care se declanşează şi se
consolidează răspunsuri verbale stereotipe, rigide, absurde este
necesar să asigurăm elevilor cu dizabilităţi contactul
nemijlocit cu realitatea concretă, să le demonstrăm intuitiv –
practic, în natură sau pe modele, obiectele şi fenomenele despre
care se vorbeşte în activităţile de învăţare sau de terapie
specifică. Inerţia copiilor cu dizabilităţi în activitatea
didactică este favorizată chiar de unele dintre cadrele didactice
care presupun că vor obţine rezultate bune prin utilizarea unui
număr cât mai mare de exerciţii uniforme. Acest mod de lucru
acţionează în direcţia accentuării inerţiei specifice copiilor
cu dizabilităţi, deoarece elevii nu-şi însuşesc noţiuni
operative, ci şabloane verbale, inutilizabile în condiţii noi sau
în practică. Pentru a evita apariţia unor astfel de situaţii se
recomandă ca, diferitele mijloace de lucru – verbale, intuitive,
instrumente practice, să fie alese şi îmbinate astfel încât,
facilitând activitatea analitico – sintetică şi stimulând
imaginaţia, să contribuie la preîntâmpinarea reacţiilor rigide
a răspunsurilor şablon.
Transmiterea de noi cunoştinţe trebuie să fie realizată pe baza
unor exerciţii variate şi activităţi practice cu elevii şi nu
exclusiv prin mijloace verbale care solicită memorare mecanică.
Materialul verbal, mijloacele intuitive şi sarcinile de rezolvat
trebuie astfel selectate încât să-i ajute pe elevii cu
dizabilităţi să reţină esenţialul şi, mai ales, să-l poată
aplica în practică în situaţii noi, să-l determine să-şi
dorească să cunoască cât mai multe despre mediul natural,
pornind de la elementele terestre (pământ, apă, aer, plante,
animale) până la îndepărtaţii aştrii.
Exerciţiile aplicative trebuie să ofere răspunsuri şi
explicaţii ştiinţifice, la un nivel accesibil puterii lor de
înţelegere, să trezească curiozităţi şi interese, să
utilizeze materialele ilustrative într-o abordare
transdisciplinară. Prin diversitatea informaţiilor şi a
termenilor specifici diferitelor arii curriculare se obţine o
extindere şi operaţionalizare a vocabularului acestor copii. În
paralel, se realizează şi o compensare a insuficienţelor copiilor
cu dizabilităţi prin stimularea şi dezvoltarea spiritului de
observaţie, a atenţiei concentrate şi distributive, a orientării
în spaţiu şi timp, a capacităţii de efectuare a unor
raţionamente simple. Exerciţiile aplicative şi suporturile
vizuale permit să realizăm transmiterea şi consolidarea într-un
mod atractiv a cunoştinţelor, realizarea inter şi
transdisciplinarităţii, evitarea monotoniei orelor, dezvoltarea
capacităţii de exprimare orală şi scrisă, îmbogăţirea
vocabularului, astfel încât un număr cât mai mare de cuvinte să
treacă din vocabularul pasiv în cel activ.