Relaţia dintre învăţarea formală – învăţarea nonformală – învăţarea informală și autoeducaţia

Privite din perspectiva educaţiei permanente, cele trei tipuri de
învăţare trebuie corelate şi cu procesul de autoinstruire
(autoînvăţare). Majoritatea definiţiilor acestor termeni se
concentrează în jurul ideii de analiză a intrărilor (inputs) şi
a rezultatelor, efectelor (outcomes) în procesul învăţării
precum şi a controlului asupra formulării obiectivelor şi al
modalităţilor de realizare a acestora. În încercarea de analiză
a formelor de educaţie prin luarea în consideraţie a factorilor
care decid asupra finalităţilor învăţării şi asupra căilor
de atingere a acestora, putem identifica următoarele tipuri de
învăţare (D. Mocker şi G. Spear, 1982):
* învăţarea formală: unde instituţia educativă deţine
controlul asupra finalităţilor şi a modalităţilor de organizare
a activităţii în vederea atingerii lor.
* învăţărea nonformală: unde educatul are controlul asupra
finalităţilor (în sensul că el îşi propune să urmeze
activităţile nonformale), dar nu şi asupra metodelor şi
mijloacelor de realizare, programul (resurse umane, materiale, de
conţinut, de timp şi spaţiu) fiind organizat de către
instituţia organizatoare;
* învăţarea informală: unde individul poate decide asupra
modului cum se realizează aceasta (prin faptul că alege ce să
asculte, ce să citească, unde să meargă şi cu ce prieteni să
se întâlnească), dar mai puţin poate controla rezultatele;
* autoinstruirea: unde educatul controlează ambele variabile, atât
obiectivele cît şi metoda de a le atinge;
În cazul învăţării formale, activitatea instructiv-educativă
se realizează în virtutea atingerii unor finalităţi
educaţionale precise, deduse din idealul educaţional, iar
responsabilitatea organizării cadrului metodologic revine
instituţiilor şcolare şi universitare. Prin acest tip de
învăţare formală, elevul dobândeşte în mod organizat şi
sistematic, cunoştinţe esenţiale din domeniile principale ale
patrimoniului cultural sub directa îndrumare a profesorilor.
Avem învăţare nonformală atunci când individul alege deliberat
să participe (şi pe această bază să acumuleze cunoştinţe şi
să-şi dezvolte anumite capacităţi) la activităţi care-l
interesează şi care sunt organizate de către o instituţie
socială, alta decât cea şcolară, în scopuri educaţionale. De
exemplu ar putea să ia parte la un seminar organizat de o
universitate populară, avînd ca temă protecţia mediului
înconjurător. Individul participă la acesta din motive şi
interese personale (contolează obiectivele), însă modul de
organizare şi resursele folosite (materiale, umane, metodologice)
sunt decise de către instituţia organizatoare. Acest tip de
educaţie nonformală îşi poate propune atingerea unor obiective
formale, însă ele pot fi diferite de cele ale participanţilor.
În cazul învăţării informale, individul poate deţine controlul
asupra căilor de desfăşurare a acestora prin luarea deciziei de
ascultare şi participare la o discuţie, putînd influenţa
derularea lor dar nu şi rezultatele finale. În ceea ce priveşte
autoînvăţarea, fiecare decide asupra propriilor obiective şi
asupra felului cum le atinge. Educaţia/ învăţarea formală
ocupă ponderea cea mai mică de timp din viaţa individului, fiind
completată de educaţia/învăţarea nonformală, ambele
desfăşurându-se pe fondul multiplelor influenţe cotidiene, toate
împreună conducând către permanentul şi cuprinzătorul proces
de autoeducaţie şi autoînvăţare.
Autoeducaţia include şi se bazează pe elementele învăţării
formale, nonformale şi informale. (4)

1.4. Analiza criteriilor educației non-formale

În analiza educației non-formale vom folosi opt criterii: 1.
etimologia termenului; 2. definirea conceptului; 3. dezideratele
urmărite; 4. trăsăturile caracteristice; 5. evaluarea; 6.
avantajele şi importanţa; 7. elementele critice; 8. dezvoltarea
domeniului;

1. Din punct de vedere etimologic, termenul de educaţie
nonformală îşi are originea în latinescul „nonformalis”,
preluat cu sensul „în afara unor forme special/oficial organizate
pentru un anume gen de activitate”. Nonformal nu e sinonim cu
needucativ, ci desemnează o realitate educaţională mai puţin
formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte
formativ-educative.
2. Din punct de vedere conceptual, educaţia nonformală
cuprinde ansamblul activităţilor şi al acţiunilor care se
desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat,
dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca „o punte
între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile
acumulate informal”.
3. Dezideratele educaţiei nonformale sunt în stransă
legătură cu realizarea următoarelor finalităţi:
• să lărgească şi să completeze orizontul de cultură,
îmbogăţind cunoştinţele din anumite domenii;
• să creeze condiţii pentru „desăvîrşirea profesională
sau iniţierea într-o nouă activitate”
• să sprijine alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate;
• să contribuie la recreerea şi la destinderea
participanţilor precum şi la petrecerea organizată a timpului
liber;
• să asigure cadrul de exersare şi de cultivare a
diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de
manifestare a talentelor. Raportul dintre educaţia nonformală şi
cea formală este unul de complementaritate, atât sub aspectul
conţinutului, cât şi în ceea ce priveşte formele şi
modalităţile de realizare.

4. Evaluarea activităţilor desfăsurate în cadrul educaţiei
nonformale este „facultativă, neformalizată, cu accente
psihologice, prioritar stimulative, fără note sau calificative
oficiale.” În condiţiile extinderii cererilor de pregătire
profesională prin diferite forme de instruire nonformală, există
şi situaţii în care acestea sînt finalizate prin certificate sau
diplome de absolvire. Evaluarea educaţiei nonformale este
observată prin diferite activităţi ca: cercuri specializate,
olimpiade şcolare, concursuri, care sînt întemeiate de
instituţiile şcolare, organizaţii ale tineretului, organizaţii
părinteşti, etc. Aceste activităţi, la fel ca şi la educaţia
formală, sînt coordonate de cadre didactice situaţii în care
acestea sînt finalizate prin certificate sau diplome de absolvire.
Evaluarea educaţiei nonformale este observată prin diferite
activităţi ca: cercuri specializate, olimpiade şcolare,
concursuri, care sînt întemeiate de instituţiile şcolare,
organizaţii ale tineretului, organizaţii părinteşti, etc. Aceste
activităţi, la fel ca şi la educaţia formală, sînt coordonate
de cadre didactice de specialitate, dar care în aceste situaţii,
au un rol secundar, de moderatori sau coordonatori. Tot în cadrul
educaţiei nonformale, sînt incluse şi emisiunile radio şi
televiziune, care sînt create anume pentru elevi şi au un nivel
ridicat al cunoştinţelor. Acelaşi tip de educaţie îl au şi
ziarele şi revistele şcolare, la care participă foarte mult
elevii, dar oricum sînt coordonaţi de pedagogi. Educaţia
nonformală este diferită faţă de educaţia formală, prin
aspectul conţinutului şi formele de realizare. Educaţia
nonformală este caracterizată prin:
• răspunderea concretă la cerinţele fixate;
• permite momente de abstractizare, prin extragerea de
cunoştinţe din viaţa practică
• scoate din educaţie, funcţia de predare, lăsînd loc
funcţiei de învăţare.
5. Educaţia nonformală este importantă prin următoarele
avantaje pedagogice:
• este centrată pe cel ce învaţă, pe procesul de învăţare,
nu pe cel de predare solicitând în mod diferenţiat
participanţii;
• ,,demitizează funcţia de predare” şi ,,răspunde adecvat
necesităţilor concrete de acţiune”
• dispune de un curriculum la alegere, flexibil şi variat
propunîndu-le participanţilor activităţi diverse şi atractive,
în funcţie de interesele acestora, de aptitudinile speciale şi de
aspiraţiile lor; • contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea
culturii generale şi de specialitate a participanţilor, oferind
activităţi de reciclare profesională, de completare a studiilor
şi de sprijinire a categoriilor defavorizate sau de exersare a
capacităţii indivizilor supradotaţi; • creează ocazii de
petrecere organizată a timpului liber, într-un mod plăcut,
urmărind destinderea şi refacerea echilibrului psiho-fizic;
• asigură o rapidă actualizare a informaţiilor din diferite
domenii fiind interesată să menţină interesul publicului larg,
oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de vârstă şi
pregătirii lor profesionale, punând accentul pe aplicabilitatea
imediată a cunoştinţelor;
• contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea culturii generale şi
de specialitate a participanţilor, oferind activităţi de
reciclare profesională, de completare a studiilor şi de sprijinire
a categoriilor defavorizate sau de exersare a capacităţii
indivizilor supradotati;
• este nestresantă, oferind activităţi plăcute şi scutite de
evaluări riguroase, în favoarea strategiilor de apreciere
formativă, stimulativă, continuă;
• răspunde cerinţelor şi necesităţilor educaţiei permanente.
• creează ocazii de petrecere organizată a timpului liber,
într-un mod plăcut, urmărind destinderea şi refacerea
echilibrului psiho-fizic;
• antrenează noile tehnologii comunicaţionale, ţinînd cont de
progresul tehnico-ştiintific, valorificînd oportunităţile
oferite de internet, televiziune, calculatoare;
• răspunde cerinţelor şi necesităţilor educaţiei permanente.
Limitele educaţiei nonformale semnalate în lucrările de
specialitate se referă la faptul că această formă include uneori
programe mult prea flexibile, centrate doar pe obiective pe termen
scurt şi o prea mare „libertate” metodologică a educatorilor.
6. Elemente critice
Trei riscuri pedagogice majore ar înregistra acest tip de educaţie
și anume:
• promovarea unui activism de suprafaţă, dependent doar de
îndeplinirea obiectivelor concrete, rupte adesea de obiectivele
specifice educaţiei formale,
• avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice
disponibile, care pot dezechilibra corelaţia funcţională dintre
subiectul şi obiectul educaţiei,
• eludarea posibilităţilor de validare socială reală a
rezultatelor în raport cu „diplomele şi certificatele”
obţinute la nivelul educaţiei formale. Plecând de la ideea
conform căreia şcoala nu este singurul loc unde poţi învăţa,
iau amploare activităţile desfășurate în afara sistemului
formal care veneau în întămpinarea dorinţei de învăţare a
publicului larg, servind obiectivelor acestora şi asigurând
asistenţă informaţională şi practică unor categorii sociale
dezavantajate. Acest tip de educaţie conţine majoritatea
influenţelor educative, care au loc în afara clasei, acestea sunt
activităţi extradidactice, activităţi opţionale sau
facultative. Au un caracter mai puţin formal, dar cu acelaşi
rezultat formativ. Acţiunile educative, care sunt plasate în
cadrul acestui tip de educaţie, sunt flexibile, şi vin în
întâmpinarea diferitor interese particulare pentru fiecare
persoană.

BIBLIOGRAFIE:
-C. Cucoş: Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996, pag.37
-George Văideanu – Educația la frontiera dintre milenii,
Editura Politica 1988, pag. 232
-Ion Jinga, Elena Istrate -Manual de Pedagogie, Editura All,
1998, pag.155