Rolul activităţilor foramale şi nonformale în dezvoltarea personalităţii elevilor

Rolul educaţiei formale şi nonformale în dezvoltarea personalităţii copiilor
Obiectivată în cele trei ipostaze – formală, nonformală şi informală -, educaţia este chemată, poate mai mult ca niciodată, să formeze personalităţi uşor adaptabile la nou, creative şi responsabile.
Educaţia formală este generalizată şi se centrează pe performanţe înscrise în programe care lasă puţin loc imprevizibilului, predispunând către rutină şi monotonie.
Educaţia nonformală cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Sunt incluse în această sferă şi unele emisiuni ale radioului şi televiziunii, gândite şi difuzate special pentru elevi şi realizate competent de către specialişti în domeniul educaţiei.
Educaţia informală include totalitatea influenţelor neintenţionate, eterogene, difuze, care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Importante pentru educaţia informală sunt încercările şi trăirile existenţiale care, cumulate şi selectate, pot încuraja raporturi noi faţă de realitatea înconjurătoare.
Fiecare dintre cele trei forme de educaţie are obiective, conţinuturi şi o metodologie proprie. Acţiunea lor se desfăşoară simultan în cadrul aceleiaşi realităţi, mediul social. Este evident că, în viitor, ponderea educaţiei nonformale şi a celei informale va creşte, însă nu până la anularea activităţii şcolare; şcoala va rămâne instituţia centrală de educaţie.
Integrarea în sistem a formelor educaţiei este una dintre preocupările actuale de articulare a lor. Educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de tip şcolar ( formal ) şi instituţiile de învăţământ ar pierde dacă s-ar izola de contextul cultural-educativ sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor purtătoare de viitor şi pentru contracararea unor influenţe sau orientări dăunătoare.
În ceea ce priveşte modalităţile de integrare, literatura pedagogică propune unele soluţii: lecţii tematice generale, lecţii de deschidere spre informaţia obţinută în cadrul nonformal şi informal, lecţii în echipe de profesori de diferite specialităţi, lecţii de educaţie pe teme extraşcolare actuale, ore de sinteze periodice pe teme din problematica lumii actuale, completarea învăţării în clasă cu cea independentă, activităţi în cercuri de elevi şi în grupuri mici, activităţi ca răspuns la interese manifestate, introducerea de discipline opţionale actuale în planul de învăţământ, deschiderea manualelor către informaţii suplimentare, includerea în evaluare şi a raportării critice la influenţele extraşcolare, abordarea interdisciplinară, atragerea comunităţii în parteneriatul educaţional, etc. .
Încercările de articulare sau de integrare a diferitelor tipuri de activităţi sau de experienţe se fac atât din interiorul sistemelor educative, cât şi din exteriorul acestora.
În perspectivă sistemică, toate cele trei forme ale educaţiei au câte ceva specific de îndeplinit:
- educaţia formală oferă: introducerea elevului în munca intelectuală organizată, posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, recunoaşterea achiziţiilor individuale, concretizarea acestora în acţiuni sociale;
- educaţia nonformală răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune, ajută abstractizarea prin extragerea cunoştinţelor din practică, facilitează contactul cu cunoştinţe potrivit nevoilor educaţilor, echilibrează funcţia de predare;
- educaţia informală furnizează o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant, declanşarea unui interes de cunoaştere, elaborarea unei cercetări personale fără prescripţii,elaborarea unui proiect personal, gestionarea autoinstruirii.
Integrarea celor trei modalităţi este cerută de: nevoia de a răspunde la situaţii complexe, conştientizarea unor situaţii noi sau a unor nevoi individuale şi colective, ameliorarea formării educatorilor, facilitarea autonomizării educaţilor, coordonarea diferitelor subteme care au în vedere educaţia.
Cele trei forme se sprijină, se condiţionează în eficientizarea educaţiei, dar educaţia formală ocupă totuşi un loc privilegiat pentru că pune bazele dezvoltării organizate a personalităţii; celelalte forme au acţiune mai evidentă când educatul trece către autoeducaţie, autoformare, autoinstruire. Cele trei forme de educaţie trebuie privite mai degrabă ca moduri de învăţare, din perspectiva educaţiei permanente. De aceea cadrul formal trebuie să furnizeze ocazii pentru valorificarea informaţiilor achiziţionate în afara lui, chiar integrând o parte din conţinuturi. Cealaltă parte a educaţiei nonformale, informale, trebuie să răspundă diversităţii de nevoi, interese, aspiraţii ale indivizilor, să conducă la formarea unei viziuni despre lume, să asigure coerenţa actului educaţional.

Bibliografie
1. Joiţa Elena, V. Ilie, M. Vlad, E. Frăsineanu, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, 2003
2. Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2006
3. Ionescu M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995