Rolul artelor vizuale și dramatice în dezvoltarea socio-empatică și emoțională a copilului

Rolul artelor vizuale și dramatice în dezvoltarea socio-empatică și emoțională a copilului

Înv. Raduţ Diana-Florenţa,
Şcoala Gimnazială Brastavăţu,
Localitatea Brastavăţu,
Judeţul Olt.

“Mai artist decît copilul
cred că nu e nici un artist în lume.
Să ai inimă să-l simţi şi minte să-l pricepi”
(I. Nisipeanu)

Mai mult decât orice activităţi, activităţile incluse în domeniul “educaţie estetică” (educaţie plastică şi educaţie muzicală), constituie cadrul şi mijlocul cel mai generos de activare şi stimulare a potenţialului creativ. Arta îl pregăteşte pe copil să trăiască în frumuseţe, în armonie, să respecte frumosul şi să vibreze în faţa lui. Cuvintele, sunetele, gesturile, culorile, formele plastice sunt mijloace de exprimare, de exteriorizare a dorinţelor, a aşteptărilor, relaţiilor cu ceilalţi, a problemelor. Mijloacele artei devin pentru copil unelte autentice de rezolvare curajoasă şi cu ştiinţă a problemelor de echilibrare, de armonizare, de modelare a spaţiului în care trăieşte şi se joacă, de automodelare.
Reluând ideea lui Gramsci, că arta este un educator pentru că este artă, profesorul I. Neacşu precizează: “Prin bucurie şi prin trăire, elevul va reasimila în adâncime şi înălţime frumosul şi armoniosul, prezente ca paternitate şi realitate, ca sensibilitate şi raţionalitate” [1]
Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială, dar şi cea artistică şi delicateţea comportamentală. Sensibilitatea artistică se construieşte pe baza afectivităţii, intuiţiei şi fanteziei, în funcţie de măiestria educativă a adultului şi de caracteristicile mediului în care se formează. Deşi, determinată genetic, ea se modelează prin educaţie, pentru că “personalitatea copilului este rezultanta acţiunii conjugate a factorilor ereditari, de mediu şi de educaţie, iar ea nu se poate configura adecvat prin considerarea şi acţiunea lor paralelă” [2]
Dintre limbajele artei, limbajul plastic este cel mai apropiat şcolarului. Acest limbaj are misiunea de a echilibra şi de a armoniza relaţiile copilului cu natura, cu sine. Adultul nu va cere copilului să reproducă, să execute cu măiestrie asemănarea, până la identificare, cu înfăţişarea naturii, care oricum este, în mod permanent, alta. Dacă ar acţiona aşa, ar face din copil un inapt în ceea ce priveşte creaţia artistică, l-ar îndepărta de artă şi l-ar înstrăina de propriile posibilităţi creative.
Rolul adultului este de încurajare, de sensibilizare a copilului în faţa frumosului, de instrumentare a acestuia cu limbajul şi operaţiile specifice artei plastice. Procedând astfel şi dovedind empatie şi respect necondiţionat, adultul îl ajută cu adevărat pe copil să se autodescopere, să se armonizeze cu sine, să descopere şi să rezolve probleme de compoziţie şi de tehnologie artistică. Cunoscând limbajul artei plastice, precum şi particularităţile individuale, învăţătorul poate acţiona stimulativ în vederea dezvoltării potenţialului creativ al copilului.
Se impune cu obligativitate descoperirea şi exersarea predispoziţiilor artistice care sunt aproape generale:
• simţul culorii, actualizat treptat în prezenţa atributelor cromatice ale naturii (culori calde, culori reci, pete fuzionate, pete vibrate, pete plate) se manifestă la toţi copiii; la cei real dotaţi se manifestă printr-o voluptate ieşită din comun pentru culori în acorduri strălucitoare, neaşteptate;
• simţul formei se manifestă prin pornirea lăuntrică de a aprecia mental sau cercetând cu mâna înainte de a o fixa pe hârtie;
• simţul ritmului are o nuanţă de echilibru fizico-comportamentală, dar şi de armonie; se manifestă prin respingerea energică a uniformităţii, ritmul liniilor, culorilor, formelor va deveni şi reflecta ritmul demersurilor psihice.
Deşi nu este artist, şcolarul elaborează plastic cu o plăcere imensă. Lucrând cu pensula sau cu creioane colorate, manifestă o atitudine de uimire în faţa propriilor produse. Este preludiul viitoarei conduite creative. Adultul îl va instrumenta pe copil cu principalele elemente de limbaj plastic şi îl va stimula să le reproducă, să le transforme (prin modificări, disocieri, omisiuni, deformări, alungiri, exagerări), să le asocieze (prin juxtapunere, multiplicări, asamblări, suprapuneri).
Aceste elemente sunt:
• punctul plastic, static sau dinamic, pe care şcolarul mic îl va multiplica, supradimensiona, antrena în mişcare, va opera cu puncte pe care le va concentra sau risipi, distribui egal sau inegal;
• forma plastică spontană (creată prin scurgere, stropire, pulverizare) sau elaborată (prin analiza, asamblarea formelor naturale); aceste forme plastice vor fi supuse descompunerii, amplificării, combinării unor elemente ale întregului;
• culorile sunt supuse operaţiilor de amestecare, juxtapunere, contrastare (contrastul culorii în sine, contrastul complementar, contrastul simultan, contrastul de cantitate);
• linia- şcolarul învaţă să exprime prin linie energie, mişcare, spaţialitate, să separe, dar să şi unifice;
• compoziţia plastică rezultată din armonizarea relaţiilor dintre elementele compoziţionale;
• spaţiul plastic rezultat din ordonarea unitară şi expresivă a elementelor plastice.
Elementele de limbaj plastic vor fi îmbinate cu cele de tehnică:
• dactilo-pictura conferă flexibilitate, abilitate în folosirea degetelor şi favorizează armonizarea culorilor prin combinarea lor;
• tehnica tamponului îi conferă copilului libertate în alegerea materialelor şi mijloceşte fuzionarea culorilor;
• tehnica ştampilei poate fi aplicată şi în lucrările colective; suportul ştampilei este variat, ceea ce generează receptivitatea copilului la posibilităţile oferite de natură;
• tehnica conturului permite ordonarea elementelor compoziţionale, echilibrarea compoziţiei; conturul şi culoarea se susţin reciproc;
• tehnica pieptenelui implică un studiu despre linii orizontale, verticale, oblice, ondulate, totul conducând la efecte deosebite;
• tehnica scurgeri şi suflării dezvoltă sensibilitate pentru armonia cromatică.
Toate aceste conţinuturi şi operaţii specifice educaţiei plastice sunt interiorizate şi, mai târziu, aplicate în alte acte creative.
După ce elevii au fost familiarizaţi cu materialele pe care le vor folosi: bloc de desen, acuarele, pensulă, cârpă, pahar etc., prin joc, am pornit la înmuierea pastelor de acuarele, aşezarea pastei din tub pe paletă, în cazul culorilor tempera; i-am îndemnat la exerciţii de trasare a liniilor şi punctelor cu pensula pe foaia albă, trasarea într-o singură direcţie a unor linii sau pete de culoare.
Într-o societate dominată de indecenţă şi frivolitate, teatrul constituie una dintre singurele modalităţi prin care individul poate evada din cotidian. De altfel, consider teatrul o cale de promovare a adevăratelor valori. Orice părinte are obligaţia morală de a merge împreună cu copilul la spectacole de teatru potrivite celui mic. În acest sens, există teatrul de păpuşi, un spectacol nemaipomenit, care reprezintă o bună modalitate de a le deschide celor mici universul imaginaţiei. Dezvoltarea lor depinde de noi, iar dacă o să avem grijă să îi îndrumăm către asemenea manifestări plenare ale artei, cu siguranţă vor deveni oameni deschişi, cu o cultură foarte bogată. Evoluţia noastră, ca oameni, nu se poate realiza decât prin schimbarea unor tipare vechi de gândire şi modelarea, în final, a unui comportament exemplar. Tinerii sunt cei mai vulnerabili atunci când vorbim de preluarea unor modele neadecvate, dar specifice societăţii în care trăim. De aceea, în şcoli ar trebui iniţiate campanii de promovare a teatrului şi a artei în general, iar cei mai talentaţi, încurajaţi să fie chiar ei personajele principale în acest demers. În concluzie, consider teatrul ca fiind indispensabil în viaţa tinerilor, având în vedere că arta este una dintre principalele modalităţi prin intermediul căreia reuşim întotdeauna să evadăm din cotidian, dar mai important, ea ne ajută să ne conturăm şi o personalitate puternică de-a lungul vremii.

Bibliografie:
1. CONSTANTIN, F.,Culoare, artă, ambianţă, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979
2. CUCOŞ, CONSTANTIN, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
3. ENĂCHESCU, C., Expresia plastică a personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1973
4. GABREA, IOSIF, Şcoala creatoare, Ed. Casei Şcolare, 1972
5. GÂRBOVEANU, MARIA; NEGOIESCU, VICTORIA, Stimularea creativităţii elevilor în procesul de învăţare, E.D.P., Bucureşti, 1981
6. ILIOAIA, MARIA, Metodica predării desenului la clasele I-IV, E.D.P., Buc., 1981
7. IONESCU, MIRON, Demersuri creative în predare învăţare, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2000
8. IONESCU, MIRON; RADU, ION, Didactica modernă, Ed. Dacia, 1995