Rolul familiei în adaptarea la clasa pregătitoare

Familia și școala pun copilul în situații diferite care să-i satisfacă dorinșa de cunoaștere, să-i stârnească curiozitatea, să-i răspundă dorinței de a fi mare și de a fi luat în considerare.
Școlarul de clasă pregătitoare învață fiind influențat de părinți, de dorința sa de a nu-și necăji părinții, din dorința sa de a-și însuși statutul de școlar. Învațarea va fi stimulată, în relația cu ceilalți copii prin apariția spiritului de competiție, de cooperare, de ambiție. Învățătorul deține un rol important în stimularea motivației de a învăța. Se dezvoltă o atitudine pozitivă fașă de școală, de îndatoririle lui, prin modul în care este organizat programul școlar, cum se desfășoară fiecare activitate, prin modul afectiv transmis de activități, prin modalitatea de evaluare a reușitelor elevilor.
Pentru școlarul de clasă pregătitoare stimulii cei mai importanți care apar în motivarea elevului pentru activitatea de învățare sunt relațiile socio-afective cu învățătorul, premiile, aprecierile pozitive, recompensele, calificativele mari.
Atmosfera familială are o influență majoră în dezvoltarea unei atitudini pozitive față de școală și în reușita la învățătură a copilului.
Familia trebuie să păstreze o strânsă legătură cu învățătorul clasei și să fie un sprijin real față de copil, să fie aproape de el, să-l ajute, să-l încurajeze.Unii părinți manifestă dezinteres față de școală, față de statutul de școlar al propriului copil, nu îl sprijină, nu îl încurajează, nu îl susțin în strădaniile lui. Copilul va manifesta treptat o atitudine negativă față de noile resonsabilități.
Elevul trebuie sprijinit de familie în debutul lui de școlar, ulterior, pe masură ce înaintează cu învățătura, el se va descurca singur și se va obișnui cu studiul individual după notițele facute în clasă, fără să mai aibă nevoie de prea mult sprijin din partea părinților.
Se va institui sentimentul de responsabilitate și al datoriei, își va dezvolta o atitudine pozitivă fașă de cerintele școlare.
De-a lungul activităților intelectuale se inițiază diferite emoții și sentimente de uimire, de indoială, de certitudine, de curiozitate. Activitatea mintală este stimulată curiozitate care lărgește aria de interes a copilului și îi lărgește trebuintele culturale.
Pot exista situații în care copilul nu prezintă interes pentru nicio activitate desfășurată în școală, atunci el trebuie îndrumat, prin sarcini precise pentru a-i trezi interesul pentru anumite aspecte ale activității școlare.
De asemenea, unii elevi hipersensibili devin invidioși pe ceilalți colegi, pe rezultatele lor, conștienți fiind de nereușita lor, iar dacă această latură nu este cunoscută de familie, intervenindu-se pozitiv asupra lui, apare primul insucces, deoarece copilul se simte singur, îi scade motivația, nu mai simte nevoia de a-i bucura pe părinți prin rezultatele lor.
Când părinții cunosc aceste dificultăți, dar nu le tratează corespunzător, lipsurile în cunoștințe sunt tot mai multe și se va răsfânge asupra rezultatelor copiilor, deoarece aceștia devin dezinteresați, lipsindu-le motivația.
“În situațiile în care primii ani de viață au dominat relațiile lejere și afective iar după intrarea în școală părinții devin mai restrictivi, copiii vor deveni treptat conformiști, ușor depresivi, dominanți, competitivi și orientați spre conformitate cu în vățătorul spre a-i atrage simpatia.” (Șchiopu, U., Verzea, E., 1981, pg. 164)
“Copiii ai căror părinți restrictivi, calzi și atenți în copilăria timpurie, rămân calzi și atenți în perioada școlară mică, devin ordonați și pertențioși în conduitele cu colegii; ei manifestă mai puține conduite mizere când învățătorul nu e de față și au motivații bun în munca școlară.” ( Șchiopu, U., Verzea, E., 1981, pg. 166)
Cu cât părinții manifestă o atitudine caldă, afectivă cu copiii lor, cu atât performanțele școlare sunt vizibile, dacă ei manifestă o autoritate excesivă, sunt culpabilizați, sunt trași la răspundere, atunci și rezultatele copiilor vor fi mai slabe, vor relaționa mai greu cu colegii, vor manifesta o teamă față de adulți. În astfel de cazuri, în care părinții sunt mai duri, au accese de disciplinare a copiilor, se întâlnește de cele mai multe ori delicvența juvenilă.
Atunci când atmosfera familială este caldă, există și un echilibru în viața copilului, dacă părinții manifestă exigențe excesive, atunci apar tensiuni între părinți și copii, între scoală ți părinți, între învățător și elev.
Sunt părinți care solocită eforturi mai mici din partea copilului față de cerințele școlii, astfel apare o nonconcordanță între cerintele impuse de procesul instructiv- educativ și rezultatele copilului, dar și în procesul de evaluare de către învățător și părinții permisivi. De aceea mediul familial trebuie să se coreleze cu mediul școlar, pentru că familia are implicații profunde asupra modului de comportare al elevului. Degeaba învățătorul încearcă să formeze un comportament pozitiv, să disciplineze copilul, să-i formeze o personalitate activă dacă nu are susținerea familiei. Familia trebuie să reprezinte un exemplu pozitiv față de copil și să-i formeze o conduită adecvată, corelată cu disciplina școlară.
“Atitudinea față de învățătură, față de școală poate fo corectată prin stimularea atitudinii emoționale pozitive față de sarcinile școlare prin prezentarea gradată a dificultăților, prin aprecierea obiectivă a rezultatelor, prin încurajarea elevilor și stimularea succesului școlar, dar și printr-o discretă și diferențiată orientare a părinților în funcție de atitudinea lor temătoare, agresivă sau nepăsătoare față de rezultatele la învățătură ale copiilor lor. (Păun, E., 1991, pg. 5)
Școlarii mici sunt notați cu calificative, ei nu-și dau prea mult seama de valoarea acestora, se mulțumesc cu faptul că sunt notați, de aceea în primele clase calificativele sunt o recompensă pentru copii. De aceea au fost introduse aceste calificative pentru a stimula pe toți copiii, indiferent de capacitățile lor intelectuale. Elevul se bucură că dă un răspuns corect și consideră că a depus un efort pentru aceasta. Dacă apare o exigență ridicată în primii ani de școală se poate ajunge la o delăsare din partea copilului în procesul de învățare, sau va ajunge să invețe doar pentru un calificativ, să-și mulțumească părinții, fără să rămână cu multe cunoștințe în plan intelectual. Dar dacă există un climat favorabil învățării, în care levul învață de plăcere, va fi înțeles în activitatea lui și va fi stimulat în procesul de dezvoltare intelectuală, atunci va crește performanța lui școlară și nu va fi stapânit de teamă în activitatea sa.
Elevul mic dorește să învețe ca să știe , să raspundă cerințelor școlii, să-și însușaescă statutul d elev. Își dorește să fie printre elevii activi ai clasei, iar în relațiile de colegialitate este influențat de interesele personale, făcând in schimb de informații, dăruiește dar și află informații, uitilizându-le în formarea lui intelectuală.
Atât eșecul cât și succesul au un rol deosebit în învățare. Succesul școlar reperzintă o expresie a relației între exigențele comportamentale ale unei sarcini și capacitățile, interesele copilului de îndeplini. Neîndeplinirea acestei sarcini duce la apariția eșecului.
Succesul aduce încredere, dorința de autodepășire, optimism, satisfacție asupra personalității copilului, urmărindu-se în același timp modalitățile prin care acesta a fost atins. Familia pate favoriza sau împiedica atingerea succesului, fiind un suport motivațional. Dacă familia întreține, susține eforturile depuse de copil în obținerea performanței, cresc șansele unui echilibru emoțional care să ajute copilul, dar dacă lipsește această motivație din partea familiei, copilul poate deveni instabil, emotiv.
“Familiile cu un nivel de aspirație ridicat, orientat spre succese și performanțe (materiale, spirituale, sportive, sociale etc), acordă o importanță deosebită reușitei școlare a copilului. În acest tip de familiela baza motivării bucuriilor sau a necazurilor, a succeselor sau insucceselor stau realizările. Încrederea în sine observată la elev este oglinda încurajării și a încrederii ce i se acordă în familie și în școală.” (Kulscar, T., 1978, pg. 54)
Gradul de reușită al elevului depinde atât de familie cât și de cadrele didactice. O dată cu înintarea în vârstă apar, alături de motive specifice vârstei și altele de ordin familial, legate de experiența personală care duce la formarea încrederii de sine ce îl ajută să se ierarhizeze pe scara intelectuală. Familia și școala prin aprecierile făcute ajută la creșterea performanțelor proprii ale copilului, conturându-se astfel statutul de elev.

Bibliografie :

1. Șchiopu, U., Verzea, E. – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;
2. Păun, E. – Debutul școlarizării-dificultăți de adaptare, în Învățământul primar, nr.1, 1991;
3. Kulcsar, T., - Factorii psihologici ai reușitei școlare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;